fbpx

Las-o tu fata sa plece !

Asistenta ajunsese acasa, frântă după o zi ostenitoare. În pragul ușii o aștepta cățelușul fluturând  codița lui mică în semn de bucurie. Luându-l în brațe se lăsă pradă gesturilor sale de recunoștință. „Câtă iubire total dezinteresată” gândi asistenta, mângâindu-i blajin căpușorul.

În acest timp percepu, agresiv, telefonul sunând.
– Bună ziua, se auzi o voce disperată de adolescentă. Sunteți cumva asistent medical și aveți disponibilitatea deplasărilor la domiciliu?
  Da vă rog, cu ce vă pot ajuta?
  Mama mea are nevoie urgentă de perfuzii. Nu se mai alimentează, diagnosticată de câteva luni cu un cancer de cap de pancreas a suferit multiple ședințe de chimioterapie. Acum e in faza terminala, în urmă cu două și trei zile am chemat ambulanta și au hidratat-o ei , dar ieri și azi nu au mai reușit să îi prindă vreo venă. Vă rog, se auzi vocea aceea tremurândă, ne puteți ajuta? 

”Oare ce aș putea eu să fac mai mult decât au făcut cei de la ambulanță?” se gândi asistenta îngrijorată, înainte să răspundă în vreun fel. Dar imediat vocea aceea tremurândă se auzi din nou:
– Vă rog, ne puteți ajuta să o mai hidratăm puțin pe mămica mea, din suflet vă rog.
– Nu vă promit nimic, pot doar să încerc, dar dacă cei de la ambulanță nu au reușit, chiar nu știu ce să zic…. Ajung la dvs. în 15 minute și vedem ce se poate face.
Se auzi un ”mulțumesc” mai mult ca un oftat de ușurare. 

Asistenta lăsă cățelușul în ușă urmărind-o cu ochi triști cum pleacă iar…

Bacteria Helicobacter Pylori

Apăsă butonul soneriei, iar sunetul acesteia îi provocă un gol imens în stomac, asistentei. ”Oare ce găsesc în spatele acestei uși? ”. Imediat ușa se deschise și un chip drăgălaș de domnișoară care nu putea avea mai mult de 20-22 de ani se ivi și o privi cu adâncă speranță. D-ra o conduse într-o cameră întunecată în care pe un pat imens, zăcea o miniatură de ființă. Abia dacă apucă să își desfacă geanta de tratamente și să citească prescriptia medicala pentru perfuzabile, că în cameră năvăliră încă trei persoane care își dădeau fiecare cu părerea la ce ar mai trebui să i se facă pacientei sau ce să nu i se facă, intrând în vehemente polemici cu domnișoara a cărei mamă era pacienta în cauză.

Asistenta îi lăsă pe aparținători să își vadă de polemicile lor, își pregăti cu minuțiozitate materialele : seringi, microperfuzor, mănuși, tampoane alcolizate, garou, perfuzor, plasturi, tensiometru, pungi pentru colectarea deșeurilor.

Se aplecă apoi asupra pacientei inconștiente și îi cercetă brațele cu atenție: echimoze de sus până jos, vene sârmoase distruse de chimioterapie, semne vizibile de deshidratare. Dezgoli apoi picioarele femeii sperând să găsească acolo vreun loc de puncționare nefolosit în chimioterapie, însă așa cum se aștepta picioarele erau cuprinse de edeme pronunțate cu semnul godeului pozitiv ceea ce excludea orice șansă de a găsi vreo venă pentru puncționare.

Reveni din nou la brațe și măsură tensiunea  : 70/30 mmHg. ”Doamne, se gândi, la această valoare vasele de sânge sunt aproape colabate.” Simți ochii disperați ai fiicei care o fixau cu speranță. Luă în final garoul și alesese un loc unde spera cu o stază corespunzătoare să găsească o venă cât mai turgescentă. După dezinfectarea tegumentului, puncționă și simți cum vena îi opune rezistență, parcă s-ar împotrivi penetrării. Reuși în final să se poziționeze pe lumenul ei și porni ușor robinetul perfuzorului … Pic … Pic … Pic… Poc, plesni vasul de sânge casant de la deshidratarea severă. Extrase acul și efectuă staza. 

– Vă rog, haideți să mai încercăm, se rugă fiica.
– Las-o tu fată să plece, auzi o voce gravă de bariton. Nu o mai chinui, las-o că am chinuit-o îndeajuns, las-o să plece.
– Nu, tată, te rog, te rog, hai să mai încercăm poate își revine dacă o hidratăm.

Asistenta se cutremură de mila ei. Se gândea la fiica ei de aproape aceeași vârstă și o cuprinse o milă nesfârșită.

Trecu la mâna cealaltă. Aceeași manevră, același eșec. Reveni din nou la mâna inițială și încercă o venă de la partea distală a brațului, degeaba, același eșec. Din nou rugămințile fiicei. Din nou trecu la celălalt braț unde mai avu o tentativă la fel zădărnicită de condițiile vitrege date de starea avansată de depreciere a pacientei.

– Nu cred că e posibil, bâgui, asistenta cu tristețe.
– Nu se poate, vă rog, vă rog, hai să mai încercăm. Uitați aici se vede o venă care nu e vânătă, îi arătă fata zona subclaviculară dezgolind ușor umărul drept al mamei.
– Vezi tu, acolo e imposibil să fac staza.
– Haide-ți vă rog să încercăm. Eu sunt studentă la veterinară. Vă țin eu pielea să nu vă fugă vena, vă rog.

”Doamne, se gândi asistenta, e ultima tentativă pe care o mai fac, pe acest trup chinuit”. Deși, după ce privi îndelung fața pacientei se cutremură de liniștea instaurată pe fața femeii, în pofida tuturor manevrelor efectuate pe trupul ei de atâta vreme. Inconștientă fiind, pacienta avea un zâmbet ciudat și o liniște nefirească pe chip.
Parcă citindu-i gândurile, o auzi pe fiică întrebând :
– Oare de ce zâmbește așa? De azi dimineață e așa liniștită și zâmbește.

Bacteria Helicobacter Pylori

Asistenta se prefăcu ocupată de studierea venei subclaviculare pentru a nu fi nevoită să dea un răspuns unei astfel de întrebări. ”De fapt, ce aș putea răspune la asta?”, gândi ea.

Trecu la efectuarea manevrei : dezinfectă zona, rugă fiica să îi întindă pielea pentru a nu i se mișca vena pe planul osos, o mai fixă și ea cu policele mâinii stângi după care puncționă ușor. O simți curios de elastică și o penetră cu ușurință. Se fixă pe lumenul ei și porni robinetul perfuzorului… Pic … Pic … Pic … Pic … Pic … Pic … Urmărea în tăcere fiecare picătură ce reușea să intre pe venă, să se asimileze și să o hidrateze. Îi era și teamă să respire…

– Ați reușit, se auzi vocea plină de recunoștință a fetei.
– Ei, da, asta și datorită încrederii cu care m-ai investit.

După o oră de urmărit scurgerea materialului perfuzabil în vena slabă a pacientei, asistenta își adună trusa și plecă, lăsând fiica să își țină mama de mână cu promisiunea că a doua zi dimineață va veni înainte de progamul ei, adica undeva la ora 6, pentru a monta o nouă perfuzie.

Asistenta ajunsese din nou acasă. Aceeași zi și mai istovitoare, dar cu satisfacția muncii împlinite. În pragul ușii o aștepta același cățeluș, fluturând codița lui mică…

Dimineață ora 6 în fața ușii pacientei, conform înțelegerii. Soneria sună din nou a teamă. Nici un răspuns. Mai sună o dată. Nimic. O ultimă tentativă și asistenta se îndepărtă, moment în care ușa se deschisese. Fiica stătea în cadrul ușii, cu mâinile atârnând fără voință pe lângă corp, ochii umflați, iar vocea ei sfârșită abia rosti :
– S-a stins azi noapte…
– Condoleanțe… Regret că nu am putut face mai mult pentru dânsa…
– Vă mulțumesc oricum pentru tot efortul dvs. a rostit stins, fata.

Ziua asistentei deveni brusc fadă. Sute de gânduri și trăiri contradictorii năvălilră toate deodată dându-i un sentiment pregnant de irosire.

Pentru alte povestiri medicale de suflet, accesati link-ul:Povestiri medicale

Această povestire este o ficțiune, orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întâmplătoare !

Te rugam, sa nu copiezi acest text!