fbpx

O zi la urgentă – Ep.1

O altă zi de alergătură și grabă între pacienti și policlinică. 

Nu estimez corect înălțimea unui prag, așez piciorul greșit și brusc mă trezesc întinsă, cât eram de lungă, în holul pacientei, în timp ce simt o durere vie în glezna dreaptă, care pur și simplu m-a paralizat în poziția în care căzusem.

Reușesc într-un târziu să mă ridic cu ajutorul fiicei pacientei la care tocmai intrasem și care nu mai contenea cu scuzele la adresa pragului prea înalt.

După ce îmi finalizez manopera pentru care mersesem, cu toată durerea din picior, mă îndrept spre mașină unde evaluez atent glezna : durere locală, edem sau hematom nu puteam estima dacă s-au produs, datorită ciorapului de compresie, pe care îl folosesc zilnic pentru insuficiența venoasă severă de care sufăr. Totuși preventiv, umezesc o compresă, o așez peste maleolă în zona latero-externă unde simțeam durerea aceea intensă, mai aplic o fașă elastică peste ciorap și compresă și pornesc la treabă șontâc, șontâc.

După 4 ore de muncă la policlinică, mă întorc acasă și scot fașa, compresa și ciorapul de compresie să evaluez situația. Brusc simt o căldură locală și o senzație pulsatilă în zonă și în următoarele cinci minute, glezna mea devine complet nefuncțională, cu un edem intens și o echimoză perimaleolară pe care o sesizez imediat.

“Ce mă fac?, mă gândesc?” Realizez că iese din discuție să mai pot presta orice fel de activitate, fapt pentru care trebuie să merg la urgență să fac o radiografie și să primesc un concediu medical, acesta fiind protocolul legal agreat, pentru a nu intra în conflict cu angajatorul.

Vreau să mă ridic, în speranța de-a lua mașina să pornesc spre ortopedie.
Atunci realizez că piciorul meu protestează vehement la atingerea solului, nici nu vrea să audă să ia contact cu acesta. Pun mâna pe telefon, îmi sun fiica, pe care o rog, când are timp să mă transporte până în ambulatorul de la ortopedie.

Au ajuns în următoarele 10 minute, tot într-un suflet la mine, atât fiica, cât și ginerele.
“Am niște copii EXTRAORDINARI”, mă gândesc.

– Ierta-ți-mă că vă încurc, dar m-am gândit să nu sun la Ambulanță, pentru a nu bloca o salvare care poate este necesară altora a căror viață este în pericol.
– Nici o problemă, îmi răspunse ginerele, tocmai ne-am terminat filmările la proiectul pe care îl avem în lucru. Editările o să le facem noi mai târziu după ce vă aducem înapoi acasă.

M-au luat practic pe sus, sprijinindu-mă fiecare dintr-o parte, și cu mare efort am ajuns până la mașină.
– Lasă că, acolo o să luăm un cărucior pentru a te transporta de la mașină până în ambulator, să nu te mai chinuim așa, spune fiica.

Ajunși pe strada cu spitalul, o stradă foarte îngustă cu sens unic, mașini parcate ticsit una-ntr-alta pe ambele părți, constatăm cu stupoare că în curtea spitalului nu ai acees, fiind o barieră, iar accesul este permis ambulanțelor ( ceea ce mi se pare normal ) și angajaților spitalului, iar curtea era oricum ticsită de mașini, nu aveai cum să te strecori și dacă, utopic vorbind, ai fi primit accesul.

Tocmai semnaliza o mașină de pe partea stângă, că  iese, astfel că, ginerele meu, vânează locul și se strecoară mulțumit acolo.
– Stați aici, zice fiica, merg să văd unde este camera de gardă pentru primiri urgențe și mă întorc după voi cu un scaun rulant.

Nu trec 5 minute și se întoarce bolborosind în barbă, nemulțumită:
– Este horror. Trei intrări, nicăieri nu este o cameră de informații, portarul nu era nicăieri, iar la intrarea unde am văzut că este parcată o ambulanță, probabil acolo este camera de gardă, la acea intrare sunt niște muncitori care lucrează la scări și au blocat accesul intrării. Mi-au spus că nu se poate că se lucrează.
– Haide că o duc eu pe sus, tot trebuie să se poată intra pe undeva, zice ginerele.

 Ieșim cu greu din mașină, facem cei 30 metri până la poartă într-un timp care mie mi s-a părut infernal de lung. Fiecare mișcare o resimțeam ca pe o durere vie în gleznă, cu fiecare vibrație indusă de fiecare pas.
– Nu vă chinuiți așa doamnă, aud o voce, mergeți și aduceți un scaun, îi spuse fiicei un domn ce tocmai apăruse, și care conchisem că era portarul de vreme ce intră în încăperea ce se afla lângă bariera care bloca accesul în incintă.
– Dar de unde, că nu am avut acces pe nicăieri la intrarea în clădire?
– Pe la etaj pe undeva o să găsiți, mergeți și vedeți, răspunde acesta evaziv.
“Exact informația PERTINENTĂ pe care o așteptai de la un angajat”, mă gândii.
– Mai stați puțin aici zice fiica-mea să mai încerc o dată.

Rămân sprijinită ca un cocostârc cu o mână de ginere și cu cealaltă de zid, simțindu-mi cum pulsează toată durerea în picior.
– Ce faceți doamnă, aud vocea revoltată a unui tânăr care tocmai venea de după colțul clădirii? Da mergeți după un cărucior, nu vă chinuiți așa.
– A mers fiica mea, dar nu a găsit nici cărucior și nici intrarea la camera de gardă.
– Să îi ia mama naibii cu sistemul lor de stat cu tot, că nu au nimic, nu au materiale, nu au personal, nu au clădiri și totul e în paragină, bine că le dai bani lunar și nu fac nimic cu ei. Și eu umblu deja de două săptămâni pentru un amărât de deget rupt, mama lor de hoți….

Tânărul își continuă tirada de acuzații, injurii și blesteme la adresa sistemului, statului, doctorilor, asistenților, neștiind că și eu sunt una dintre ei. 

După ce se îndepărtă tânărul, vorbind în continuare singur, îl privesc pe ginere semnificativ.
– Credeți că este “dus cu pluta”, așa-i?
– Puțin….
– Haideți că mai vedem, zâmbi ginerele șugubăț.

Apare și fiica la fel de nervoasă ca tânărul ce tocmai plecase, crescând nivelul cuvintelor de nemulțumire la rang de injurii, care nu mă făceau prea mândră, nici legat de manierele pe care credeam că i le insuflasem în cei șapte ani de acasă, nici legat de sistemul din care făceam și eu parte, oarecum.
– Nu este, frate nici un acces la intrare, muncitorii ăia nu te lasă efectiv să intri, iar cadre medicale nici urmă pe nicăieri, o asistentă, un medic, infirmieră sau oricine de care să întrebi…
– Haide draga mea, lasă-i naibii, mergem la un centru privat să fac o radiografie și dacă nu este rupt o să îmi iau câteva zile de concediu de odihnă sau fără salar până mi se reface glezna.
– Nici vorbă îl aud pe ginere, nu se poate, trebuie să avem acces cumva.

Nici una nici două, mă înhață amândoi de “torți” și mă “târăsc” oarecum până la intrarea de unde tocmai se pregătea să plece ambulanța.
Ajungem după o luptă de 5 minunte cu cei 50 metri pe care trebuia să îi parcurgem.

La intrare, erau trei muncitori care blocaseră scările cu un aparat cu care făceau ceva reparații, iar panta pentru scaun rulant era ce-i drept liberă, însă era prea abruptă pentru a o “ataca” cu un picior afectat, și prea îngustă pentru a urca două persoane cu o a treia în spate.
– Vă rugăm frumos, puteți trage puțin la o parte aparatul, să o trecem pe doamna pentru a o duce la camera de gardă, întrebă ginerele ?
– Ce-i fă, nu văzuși că se lucrează? Ai și matale răbdare, ce atâta grabă?, era răspunsul unuia dintre ei, cu un accent și un ritm al vorbirii tipic celor din sud.
– Păi, omule, nu vezi că are dureri, cum vrei să o ținem aici în cârcă până terminați voi lucrarea?
– Mama voastră de ardeleni, că de când lucrăm ici șa pentru voi, ne-ați mâncat nervii. Toți vă grăbiți și vă mai dați cei mai calmi din țară….

Își continuă tirada de injurii la adresa ardelenilor, a tuturor celor “grăbiți” care îi încurcă pe ei în treaba pe care o au de făcut, ba ambulanțele care veșnic se grăbesc, ba pacienții fără răbdare, toată lumea se dă “rănită” numai să nu îi lase pe ei să-și termine treaba de care deja s-au săturat în Ardealul ăsta Împuțit.

Am realizat cu cine avem de-a face, fapt pentru care nu am mai purtat nici un fel de polemică, am avansat încet, încet până i-am încurcat în activitate, astfel că au fost forțați să ne permită trecerea, dar nu fără a-și continua avalanșa de injurii la adresa “ardelenilor împuțiți”.

Ajungem în capătul scărilor, observăm o săgeată care indica camera de gardă. Ne apropiem, era goală toată anticamera. Pe o ușă scria mare “Cameră de Gardă”, iar dedesubt “Nu intrați nechemați”.
– Eu intru, zice fiica-mea, poate nu au pe nimeni.
– Nu intra, ai răbdare, îi spun eu, știind cât de neplăcut este și la cabinetul nostru, când ai un pacient dezbrăcat pe pat și dă cineva buzna.

După vreo 10 minute în care nimeni nu intră, nimeni nu iese, își pierde răbdarea și bate la ușă.
– Nu intra, îi spun, așteaptă. Ai bătut acum, dacă este cineva acolo, a auzit cu siguranță și dacă poate și sunt liberi vor veni să ne poftească.

Au mai trecu preț de zece minute, după care se deschide ușa și un medic, probabil, mai tinerel, ne poftește înăuntru.

Continuarea povestirii o gasiti accesand link-ul: O zi la urgenta – Ep.2

Bacteria Helicobacter Pylori

Această povestire este o ficțiune, orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întâmplătoare !

Te rugam, sa nu copiezi acest text!