fbpx

O zi la urgenta – Ep.2

Continuarea primei parti pe care o puteti gasi accesand link-ul: https://www.medatalos.ro/o-zi-la-urgenta-ep-1/

Au mai trecu preț de zece minute, după care se deschide ușa și un medic, probabil, mai tinerel, ne poftește înăuntru.

Ne arată o masă unde să mă așeze ginerele.
Vreau să îmi scot șoseta și bandajul elastic, dar realizez că nu mai pot, datorită edemului pregnant, astfel că îmi taie bandajul și examinează piciorul.
La sfârșit îmi scrie un bilețel și îmi spune:
– Mergeți pe hol în dreapta la radiografie, după care vă întoarceți. Dar aduceți un scaun de pe hol, nu vă chinuiți așa, ne indică dânsul.
Ne uităm unii la alții și nu putem înțelege cum se poate ca nimeni, nici un angajat al acestei instituții, să nu știe nimic despre proasta organizare și deficitul existent în clinică? Sau este o strategie? Nici nu știi ce să mai crezi.
– Nu am găsit nicăieri dl doctor, zice fiica mea.
El dă dezaprobabtor din cap în timp ce ginerele și fiica continuau să facă eforturi în a mă scoate din cabinet și a ne deplasa spre camera de imagistică.

În timp ce ne  “târam” pe hol spre camera indicată, apar doi paramedici cu o targă pe care transportau un pacient. A trebuit să ne lipim de pereți pentru a le face loc să treacă, datorită spațiilor înguste ale holului.

Ajungem într-o altă anticameră unde se aflau două cabinete. Unul pentru consultații în ambulator și celălalt avea scris pe ușă “RADIOGRAFIE” și apoi nelipsitul anunț “Nu intrați nechemați”.
În fața cabinetului pentru consultații, pacienți în cârje, pe scaune rulante sau așezați pe scaunele de jur împrejurul încăperii.
– La radiografie mai așteaptă cineva, întrebăm nedumeriți, priviind mulțimea din jur.
Nu primim nici un răspuns. Toți se uitau semnificativ spre cabinetul de consultații. Deducem din asta că eram singurii ce aveau nevoie de o radiografie.

Din nou ne așezăm cuminți în așteptare. După vreo încă 15 minute deschide o doamnă ușa cu niște jaluzele de birou în mână, care atârnau de bara pe care fuseseră susținute. Se îndreaptă spre niște scări. Se reântoarce după încă 5 minute și întreabă:
– Este cineva pentru radiografie?
– Noi, rostim în același timp cu paramedicul ce tocmai apăruse și el în încăpere, mânuind targa pacientului care intrase mai devreme, după noi, în camerga de gardă.
– Să intre ambulanța întâi. 

Fiica și ginerele dădeau deja semne de nerăbdare.
– E normal să intre ambulanța întâi, le explic eu, trebuie să se elibereze cât mai repede pentru următoarele eventuale urgențe.
– Domnul de pe targă nu părea o urgență, zise fiica ușor exasperată de “scuzele” mele.
– Nu avem de unde ști, medicul care l-a consultat știe, însă este posibil să nu fie urgență, dar dacă a solicitat pe bază de programare o ambulanță pentru transport în vederea unui consult ortopedic, fiind nedeplasabil, este și asta o opțiune, dar și în acest caz ambulanța ar trebui să se elibereze cât mai repede.
– Cred că ați fi fost mai rapid și mai ușor rezolvată dacă ați fi chemat ambulanța, conchise chicotind ginerele.

În timp ce noi discutam, cei de la ambulanță, l-au așezat pe masa de radiografie pe pacientul în etate și tocmai ieșeau cu targa, îndreptându-se spre ieșire.
Am rămas toți trei tăcuți, privind în jur.

Atunci am putut observa holurile care se deschideau dincolo de anticamera în care ne aflam. Totul era strămt, înalt, întunecos și rece. Prin aceste holuri abia intră două persoane mergând una lânga cealaltă. Dacă este nevoie, nici un paramedic nu poate acorda prim-ajutor din lateralul unei tărgi, nefiind loc pentru o astfel de manevră.
Înălțimea holurilor face ca lumina difuză din tavan să nu răzbată până la cei ce se plimbă pe holuri, iar iluminatul natural să fie oferit doar printr-o fereastră aflată la capatul holului cu o lungime de 20-30 m.
Pereții toți scorojiți, aminteau de acele zugrăveli în ulei ce se practicau pe vremea când mă duceau pe mine, părinții la grădiniță.
Tot aspectul acela DEZOLANT te ducea cu gândul la spitalele de campanie din Irak și Syria, însă aceste două țări sunt în război. Nu poți, în acest caz, să nu te întrebi : “noi ce scuză avem”?

Trecuse mai bine de jumătate de oră de când paramedicii de la ambulanță lăsaseră pacientul pe masă. Puteam să ne dăm seama că “doamna cu jaluzelele” îi făcuse deja radiografia pentru că ieșise deja de câteva ori, lăsând ușa dechisă, astfel că puteam să îl observăm pe domnul în etate care stătea cuminte pe masa de investigații.

Auzisem deja cum doamna întrebase vreo doi colegi care se iviseră accidental pe acolo, dacă nu cumva îl văzuseră pe Vasile. Amândoi, dăduseră din umeri: “nu, nu l-au văzut!”.
Mai trecu vreun sfert de oră până să reușească “doamna cu jaluzelele” să îl găsească pe “Vasile și încă unul” care au apărut într-un târziu, trăgând o targă după ei, ce părea adusă de prin ceva război cu pielea ruptă și scorojită, ce se pare că nu necesita nici măcar a fi mascată cu vreo husă.  Doar e bine și-așa, că doar serviciile sunt “gratis”, ce pretenții poți avea?

După ce în sfârșit reușesc să îl scoată pe bietul pacient care înțepenise probabil, deja pe masa dură de investigații, m-au chemat în sfârșit înăuntru.
Ginerele m-a ajutat să mă așez pe masă, au ieșit și m-au lăsat cu “doamna cu jaluzelele”, care mi-a așezat piciorul în două poziții consecutiv, pentru două radiografii, din două incidențe diferite : frontal și latero-intern.

Desigur că mi-am pus întrebarea de ce în aceste poziții atâta vreme cât leziunea și implicit durerea este latero-extern, dar mi-am zis că nu este potrivit să pun o astfel de întrebare “doamnei cu jaluzelele”, ea probabil este tehnicianul de imagistică, ce execută indicațiile medicului, doar am venit cu o hârtiuță minusculă, ce se putea numi “bilet de solicitare investigații” dacă ar fi avut măcar dimensiunea unui bilet și pe care acesta scrisese indicația zonei de radiografiat.

Când să mă ia de pe masă, ginerele, doamna s-a scandalizat ușor:
– Nu se poate să vă tot chinuiți așa, mergeți după un scaun cu rotile.
– Nu am găsit, repetă exasperată fiica mea.
– Stați că vă aduc eu, își arătă disponibilitatea doamna, probabil tehnician.

În aproximativ 5 minute se întoarse victorioasă cu unul. Atunci am realizat că bucuria de pe fața ei arăta provocarea la care fusese și dânsa supusă în a găsi unul.
Efectiv mă încercă o milă nesfârșită pentru angajații acestei instituții “debusolate”. Îmi imaginam câte frustrări zilnice li se pot acumula acestor oameni. Îmi imaginez că, cei ce fac meseria aceasta aici, cu dăruire, dar nu au resursele necesare și nici protocoale clar stabilite pentru a-și desfășura cum se cuvine activitatea, sunt îngrozitor de neâmpăcați și neâmpliniți din punct de vedere profesional și sufletesc totodată.

Ajungem înapoi la camera de gardă, ne așezăm din nou cuminți în așteptare. Tot numai noi în sala de așteptare. De data asta, stăteam “confortabil” într-un scaun cu rotile.

Ușa se deschide de câteva ori și îl observăm din nou, pe pacientul în etate care stătea înțepenit și aici pe masa de consultație. Um medic, deducem, tot așa mai tinerel tot iese, se uită peste capetele noastre și reintră în cabinet.

După aproximativ 10 minute, apar doi tineri, băiat și fată, care ne întreabă:
– Este cineva?
– Da, este un pacient pe masă, îl consultă.

În acel moment, ușa se deschide și doctorul tinerel se apropie de ei și îi întreabă:
– Ați făcut radiografia degetului?
– Da, ridică fata mâna, arătându-i, cu un gest teatral, degetul cu pricina, probabil.
– Haideți înăuntru, îi invită în grabă, fără să ne arunce nici măcar cea mai mică privire.
M-am simțit în acel moment pe post de “mobilier” al acelei încăperi. Clar făceam parte din “decor” de-aceea trecusem neobservată.

– Vedeți, zise ginerele, așa se “rezolvă” lucrurile. Nu veniți așa pe nepusă masă în urgență, fără ambulanță, fără măcar să fi sunat pe cineva, care să știe pe altcineva care să aibă pe cineva care lucrează pe aici.

Nu mai aveam argumente să îi scuz, chiar nici unul. Am tăcut, jenată că aceștia îmi sunt “colegi”.

Într-un FOARTE târziu timp, deja nici nu mai țineam socoteala, am fost invitați înăuntru.
– Nu aveți nimic, spune victorios medicul cel tânăr. Puteți să călcați pe picior.
– Ziceți dvs că pot? Și cum ar trebui să fac asta, dacă durerea este atât de intensă? Sau credeți cumva că sunt o simulantă?

Răspunsesem ușor arțăgos, dar deja îmi pierdusem orice dram de răbdare.
– Nu asta am vrut să spun, ci că puteți să încercați, se corectase medicul cel tânăr. Nu este fractură, probabil o entorsă. Dacă aveți nevoie de concediu medical să îmi pregătiți cardul de sănătate și buletinul.
– Domnul doctor, vreau totuși să vă întreb două lucruri: dacă durerea este latero-extern, nu trebuia făcută radiografia din acea incidență? Vă rog să nu mă înțelegeți greșit, nu țin neapărat să îmi fie fracturat piciorul, însă țin neapărat să am convingerea că nu s-au comis erori, atâta vreme cât este vorba de sănătatea mea, am nevoie de niște răspunsuri care să îmi clarifice aceste aspecte.
– Ăăăă, cum adică?
– Adică durerea este în exteriorul maleolei și radiografia mi-a fost făcută frontal și latero-intern.

S-a oprit din scris, s-a uitat atent la mine și a răspuns:
– E bine așa, că dacă era fractură se vedea și așa. Sunteți cadru medical?
– Da, lucrez ca asistent medical la o policlinică privată de cartier. Iar a doua întrebare era legată de terapia anticoagulantă, eu sunt cu tratament cu Sintrom, credeți că dacă stau la pat imobilizată vreo 3 zile până se mai reduce edemul, ar trebui să trec pe anticoagulante injectabile.
– Nu cred că trebuie, luați tot așa.

Nu am mai insistat asupra nici unui aspect, eram dezamăgită complet, de tot: sistem, disponibilitate, resurse, comunicare, profesionalism, totul lăsa de dorit.

Am luat actele medicale și am ieșit. A fost din nou o provocare să găsim o cale de acces spre ieșire deoarece după cum se vedea, calea pe unde venisem, era blocată de acum, datorită norului de praf pe care îl făcuseră muncitorii cu “lucrările”.

Într-un târziu am ocolit prin clădire să ajungem la o altă ieșire, dar care era accesibilă doar câte unei persoane, fapt pentru care ginerele mă dusese cât mai aproape de balustrada de care m-am agățat și susținut pentru a sări într-un picior scară cu scară până jos.

Intrând în mașină, îl aud pe ginere spunând:
– Mergem la o clinică privată să mai facem o radiografie. Eu nu am încredere în ăștia. Medicul era atât de nesigur pe el, că nu am convingerea că știa ce spune. Fie nu a știut să explice nimic din ce l-ați întrebat, fie nu avea chef să explice, dar clar nu știe să câștige încrederea pacientului și astfel te simți în nesiguranță.
– Fii serios, lasă că mergem acasă și vedem cum evoluează, dacă văd că nu merge spre bine până mâine, o să merg la un centru privat de imagistică. Voi lua ceva antiinflamatoare per os, o să folosesc ceva LiotonGel să remit echimozele, Saliform Forte local pentru durere și alternativ o să pun comprese cu Sulfat de Magneziu, sigur o să îmi revin.
– Nu, nu, mergem acum, ce rost are să mai ieșiți mâine să vă chinuiți iarăși, zicând acestea demară, o puse pe fiică-mea să aleagă un centru de imagistică unde să sune pentru a obține o programare acum.

Mi-am dat seama că am nevoie de un argument FORTE pentru a-l convinge.
Am intrat rapid pe niște site-uri medicale de pe care îmi iau informație atunci când am nevoie și am citit legat de incidențele în investigațiile radiografice, iar apoi despre conduita terapiei anticoagulante în traumatismele aparatului locomotor.
– Uite, vezi, nu a greșit omul, incidențele acestea din care a făcut radiografia sunt corecte. Am verificat. Dacă era fractură s-ar fi văzut, iar dacă este pur și simplu o leziune a vreunui ligament sau a țesuturilor moi, oricum nu se văd radiografic, este necesară o ecografie. Iar în ceea ce privește terapia anticoagulantă, se indică schimbarea protocolului numai în fracturi și imobilizări prelungite, așa că, chiar nu este cazul să mai pierdem timpul. Uite, deja am pierdut aproape 3 ore jumate.
– Putea să vă explice, mai ales că a văzut că sunteți cadru medical și că are cu cine vorbi.
– Nu toți sunt făcuți pentru comunicare, asta este, ce să facem.

După o tăcere prelungită, ginerele meu, a schimbat din nou tonul din cel exasperat într-unul șugubăț:
– Ia spuneți-mi acum, după această experiență cu colegii dvs de la STAT, vi se mai pare că tânărul pe care l-am întâlnit la intrare este “dus cu pluta”?

Pentru mai multe povestiri medicale puteti accesa link-ul : Povestiri medicale

Bacteria Helicobacter Pylori

Această povestire este o ficțiune, orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întâmplătoare !

Te rugam, sa nu copiezi acest text!