Tratamente la domiciliu – Pansamente – Tratarea ranilor – Povestiri medicale – Escare

Update 2026

„𝗔𝗶 𝘁̦𝗶𝗻𝘂𝘁 𝘃𝗿𝗲𝗼𝗱𝗮𝘁𝗮̆ 𝘃𝗶𝗮𝘁̦𝗮 𝗰𝘂𝗶𝘃𝗮 𝗶̂𝗻𝘁𝗿𝗲 𝗽𝗮𝗹𝗺𝗲… 𝘀̦𝘁𝗶𝗶𝗻𝗱 𝗰𝗮̆ 𝗻𝘂 𝗼 𝗽𝗼𝘁̦𝗶 𝗼𝗽𝗿𝗶 𝘀𝗮̆ 𝗽𝗹𝗲𝗰𝗲?”

Mergea de două luni la el.
Două luni în care speranța se subția ca o ață trasă prea tare…
Două luni în care fiecare vizită nu mai era despre vindecare… ci despre rămas bun.

Era unul dintre acei pacienți care nu mai luptă pentru zile…
ci pentru clipe fără durere.

Și, undeva adânc, dureros de sincer, știa…
că într-o zi va veni mesajul acela.
Mesajul pe care îl aștepți cu vinovăție…
și de care ți-e teamă ca de moarte.

Ajunsese din nou în fața ușii.
A apăsat soneria.

Ușa s-a deschis.
Mirosul… greu… apăsător… al unei lupte pierdute de mult…
i-a invadat pieptul.

Fiica… cu ochii goi de somn și plini de durere…
a condus-o în cameră.

– „Cum sunteți azi, domn’ profesor?”

Un răspuns fără cuvinte.
Doar sunete.
Doar viață care se destramă în silabe.

L-a privit atent.
Și atunci… a simțit.

Nu a mai fost nevoie de aparate.
Nu a mai fost nevoie de analize.

Corpul lui striga finalul.

Și, pentru o fracțiune de secundă…
a simțit o ușurare dureroasă:
„Gata… în sfârșit nu mai suferă mult…”

Și imediat după…
rușinea acelui gând i-a înțepat sufletul.

În timp ce pregătea pansamentul, îl observa.
Agitat.
Frânt.
Speriat.

Escara… nu mai era o rană.
Era o poveste scrisă în carne… despre cât poate duce un om.

Fiica îl întoarse cu grijă.

Și atunci…
dintr-un trup care abia mai putea vorbi…
a izbucnit un strigăt clar, sfâșietor:

– „Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!”

Nu era despre pat.
Nu era despre cădere.

Era despre… plecare.

Fiica nu înțelesese.

– „Nu îți fie teamă, tăticule, nu te las să cazi…”

Dar el nu se temea de cădere.
Se temea de necunoscutul de dincolo.

Asistenta s-a apropiat.
S-a așezat în fața lui.
I-a cuprins mâinile… reci… fragile… dar încă pline de viață.

– „Vă este teamă că o să vă doară?”

A dat din cap: nu.

Și atunci a înțeles.

Nu durerea îl speria.
Ci sfârșitul.

S-a ridicat ușor…
l-a cuprins în brațe…
și i-a șoptit:

„Nu vă fie teamă… va fi bine…”

Nu pentru că știa ce urmează.
Ci pentru că… uneori…
singurul medicament care mai contează…
este liniștea.

El a strâns-o.
Ca un copil.
Ca un om care știe… că e ultima îmbrățișare.

Apoi… a lăsat-o.

Pansamentul a durut.
Ca de fiecare dată.
Dar parcă… mai puțin decât frica.

La plecare…
l-a îmbrățișat din nou.

– „Noapte bună, domn’ profesor… ne vedem mâine…”

El a zâmbit.
Un zâmbet care nu promitea nimic.
Dar spunea tot.

Pe hol… fiica a întrebat, cu voce tremurată:

– „Mai chinuie mult?”

Și acolo… între adevăr și protecție…
a ales adevărul.

– „Din păcate… vorbim de ore.”

Ochii femeii s-au umplut.
Dar a ascultat.
Despre semne.
Despre corpul care se pregătește să plece.

Și despre acel strigăt:
„Nu mă lăsați…”

Asistenta nu a mai spus nimic.
A îmbrățișat-o.
Pentru că uneori…
cuvintele sunt prea mici.

A plecat.

În mașina ei…
tăcerea țipa.

Ajunsă acasă…
un ghem de iubire cu patru lăbuțe a întâmpinat-o…
cu bucuria aceea simplă… pură…
pe care oamenii o uită.

Și atunci a înțeles…

Fără iubire… nu poți duce suferința altora.

A doua zi…
viața a luat-o din nou pe sus: pacienți, telefoane, drumuri…

Până când…
un mesaj i-a vibrat pe încheietură.

„Din păcate ați avut dreptate… tata s-a stins.
Mulțumim pentru tot…”

Și în acel moment…
totul s-a oprit pentru o secundă.

Nu pentru că nu știa.
Ci pentru că… fiecare plecare doare…
ca și cum ar fi prima.

Dacă ai în jurul tău un om care suferă… nu aștepta să îi spui ce simți când e prea târziu.

Spune-i azi.
Ține-l de mână azi.
Fii acolo… azi.

Pentru că, uneori…
cea mai mare vindecare nu este să salvezi viața…
ci să nu lași pe cineva să plece singur.

Mergea deja de două luni la acest pacient care evolua din rău în mai rău. Era unul din acele cazuri ce o făcea să aștepte să primească cât mai rapid sms-ul prin care o anunța familia cu privire la decesul pacientului. Simțea că se sfârșește de mila lui. “Atâta suferință, gândea asistenta, cum poate îndura un om? “

Era din nou în fața soneriei. Se deschise ușa, iar mirosul fetid îi izbi nările, ca de obicei. Fiica, o invită tristă și abătută în camera pacientului. Din ușă, îl întrebă ca de fiecare dată :
– Cum sunteți azi domn’ profesor?

Auzi un răspuns complet neinteligibil mai mult un bolborosit. Atunci privi atentă pacientul și simți o ușurare “Gata, în sfârșit i se va curma suferința în câteva ore”.

Începu să își pregătească atent materialele pentru pansat. Privea cu coada ochiului pacientul și îi studia mișcările agitate, faciesul, pielea crăpată, extremitățile și terifierea instalată pe chip. Fiica îl întorsese între timp în decubit lateral poziționat pentru efectuarea pansamentului escarei sacrale, ce afectase deja dramatic sacrul, distrugându-se deja vertebră cu vertebră, macerate fiind de infecția generalizată ce nu a mai putut fi oprită. Sub manevrele ferme ale fiicei, domn’ profesor striga vehement ( deși până atunci fusese incoerent ) acum foarte clar:
– Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!
– Nu îți fie teamă, tăticule drag, nu ai să cazi, nu te las eu să cazi din pat!

Îi era extrem de milă de amândoi. Fiica nu știa la ce se referă tatăl, evident, iar el era terifiat de groază. “Doamne, gândi asistenta, chiar știe că pleacă!”

Se apropie de el să îi schimbe pansamentul, dar înainte de toate se așeză în fața lui, îi cuprinse mâinile între ale ei și îl întrebă :
– Vă este teamă că o să vă doară când vă pansez?
O privi trist și dădu din cap a negație.

Înțelese atunci că nu s-a înșelat, s-a ridicat ușor și s-a apropiat de umerii lui, l-a îmbrățișat în timp ce îi șopti la ureche : “Nu vă fie teamă, va fi bine!”. El o strânse și o pupă lung pe obraz. Nu își mai descleșta mâinile din strânsoare.

– Hai, tată, las-o pe doamna asistentă să își facă treaba, că este obosită după o zi de muncă, uite este trecut de ora opt și dânsa e tot pe drumuri de azi dimineață.
Atunci slăbi strânsoarea, o privi recunoscător, astfel că asistenta se apucă de treabă.

După desfășurarea manoperei ce îi provocă pacientului, la fel ca în celelalte rânduri, dureri cumplite, asistenta adună materialele contaminate, își adună și lucrurile, iar la plecare îl mai îmbrățișă o dată de noapte-bună și din ușă îi spusese ca de obicei:
– Noapte bună, domn’ profesor, ne vedem mâine seară!
Pacientul zâmbi trist și o urmări cu privirea aceea tristă pănă dispăru cu fiica pe ușa intrării.

– Cum vi se pare că este în seara asta, întrebă fiica, la fel ca de fiecare dată, oare mai chinuie mult?
Ezită dacă să fie sinceră sau dacă să o mintă.
– Din păcate, din acest moment este vorba de ore.
– Cum adică până mâine nu va mai fi?
– Știți, cu câteva ore înaintea sfârșitului se instalează câteva semne pe care deja le-am văzut de atâtea ori la mulți pacienți și de cum am intrat în cameră m-au frapat semnele atât de vizibile și clar instalate.
– Care sunt vă rog?
– Înainte cu câteva ore omul în fază terminală începe să se “ascuțească”, adică dacă priviți atentă, intră ochii în orbită pronunțându-se arcadele, pomeții, barba se ridică și se ascuțește, dând buzelor, maxilarului și mandibulei senzația că sunt retrase, înfundate în craniu, nasul se ascute și el, țuguindu-se și retrăgându-se nările, iar lobii urechilor cad lipsiți de fermitate.
– Eu nici nu am observat, stând cu el aici.
– Și ar mai fi teama aceasta morbidă : “Nu mă lăsați, Nu mă lăsați”.
– Nu i-a mai fost niciodată atât de teamă că îl scap din pat, a zis fiica!

Asistenta a dat dezaprobator din cap, fără să mai zică nimic, văzând lacrimile de pe obrazul femeii. O îmbrățișă cu căldură și îi spuse câteva cuvinte de îmbărbătare apoi stabiliră că se vor auzi la un telefon a doua zi să vadă cum stau lucrurile.

 Asistenta urcă sfârșită în mașinuța ei portocalie și demară tristă spre casă unde o aștepta cățelușul ei drag, ce își flutura codița în semn de mulțumire și recunoaștință că o vedea întorcându-se. “Cât de recunoscătoare îți sunt eu ție, minune mică, gândi asistenta, fără iubirea ta necondiționată cum aș putea să fac față atâtor suferinți pe care le văd zilnic?”

 A doua zi prinsă dis de dimineață de febra muncii: recoltări la pacienții de la domicilii, apoi pacienții de la cabinet, plus gestionarea solicitărilor telefonice, aproape că uită de seara precedentă, până când, în timp ce făcea o programare la telefonul de cabinet, îi vibră SmartWachul de pe mână și i se derulă pe el mesajul fiicei :

“Din pacate ați avut dreptate, tata s-a stins! Mulțumim mult pentru tot ce ați făcut pentru el!”

Pentru mai multe subiecte medicale puteti accea link-ul: Articole

Discleimer

Informațiile disponibile pe acest site (text, video, imagini) au exclusiv rol educațional și informativ. Ele nu constituie și nu pot fi interpretate ca sfat medical, diagnostic, tratament, indicație terapeutică sau protocol profesional.

Pentru orice problemă medicală, simptom sau decizie privind îngrijirea unui pacient, este necesară consultarea unui medic sau a unui profesionist autorizat.

Materialele prezentate pe acest site nu reprezintă formare profesională oficială și nu substituie ghidurile, protocoalele sau procedurile medicale oficiale. Conținutul reflectă experiența educațională și practică a unui asistent medical instructor și are rol exclusiv informativ.

Simulatoarele și kiturile de practică prezentate pe site au exclusiv rol didactic și sunt destinate exersării procedurilor medicale în scop educațional.

Informațiile prezentate nu trebuie utilizate pentru realizarea procedurilor medicale asupra unei persoane reale fără pregătirea profesională corespunzătoare și fără respectarea protocoalelor și reglementărilor aplicabile.

Utilizarea informațiilor de pe acest site se face pe propria responsabilitate.

Prezentările de caz sunt modificate și anonimizate, iar orice asemănare cu persoane, situații sau evenimente reale este pur întâmplătoare. Conținutul respectă principiile protecției datelor personale și protejează identitatea pacienților.