fbpx

Drumul spre “Marea Trecere” !

Mergea deja de două luni la acest pacient care evolua din rău în mai rău. Era unul din acele cazuri ce o făcea să aștepte să primească cât mai rapid sms-ul prin care o anunța familia cu privire la decesul pacientului. Simțea că se sfârșește de mila lui. “Atâta suferință, gândea asistenta, cum poate îndura un om? “

Era din nou în fața soneriei. Se deschise ușa, iar mirosul fetid îi izbi nările, ca de obicei. Fiica, o invită tristă și abătută în camera pacientului. Din ușă, îl întrebă ca de fiecare dată :
– Cum sunteți azi domn’ profesor?

Auzi un răspuns complet neinteligibil mai mult un bolborosit. Atunci privi atentă pacientul și simți o ușurare “Gata, în sfârșit i se va curma suferința în câteva ore”.

Începu să își pregătească atent materialele pentru pansat. Privea cu coada ochiului pacientul și îi studia mișcările agitate, faciesul, pielea crăpată, extremitățile și terifierea instalată pe chip. Fiica îl întorsese între timp în decubit lateral poziționat pentru efectuarea pansamentului escarei sacrale, ce afectase deja dramatic sacrul, distrugându-se deja vertebră cu vertebră, macerate fiind de infecția generalizată ce nu a mai putut fi oprită. Sub manevrele ferme ale fiicei, domn’ profesor striga vehement ( deși până atunci fusese incoerent ) acum foarte clar:
– Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!
– Nu îți fie teamă, tăticule drag, nu ai să cazi, nu te las eu să cazi din pat!

Îi era extrem de milă de amândoi. Fiica nu știa la ce se referă tatăl, evident, iar el era terifiat de groază. “Doamne, gândi asistenta, chiar știe că pleacă!”

Bacteria Helicobacter Pylori

Se apropie de el să îi schimbe pansamentul, dar înainte de toate se așeză în fața lui, îi cuprinse mâinile între ale ei și îl întrebă :
– Vă este teamă că o să vă doară când vă pansez?
O privi trist și dădu din cap a negație.

Înțelese atunci că nu s-a înșelat, s-a ridicat ușor și s-a apropiat de umerii lui, l-a îmbrățișat în timp ce îi șopti la ureche : “Nu vă fie teamă, va fi bine!”. El o strânse și o pupă lung pe obraz. Nu își mai descleșta mâinile din strânsoare.

– Hai, tată, las-o pe doamna asistentă să își facă treaba, că este obosită după o zi de muncă, uite este trecut de ora opt și dânsa e tot pe drumuri de azi dimineață.
Atunci slăbi strânsoarea, o privi recunoscător, astfel că asistenta se apucă de treabă.

După desfășurarea manoperei ce îi provocă pacientului, la fel ca în celelalte rânduri, dureri cumplite, asistenta adună materialele contaminate, își adună și lucrurile, iar la plecare îl mai îmbrățișă o dată de noapte-bună și din ușă îi spusese ca de obicei:
– Noapte bună, domn’ profesor, ne vedem mâine seară!
Pacientul zâmbi trist și o urmări cu privirea aceea tristă pănă dispăru cu fiica pe ușa intrării.

Bacteria Helicobacter Pylori

– Cum vi se pare că este în seara asta, întrebă fiica, la fel ca de fiecare dată, oare mai chinuie mult?
Ezită dacă să fie sinceră sau dacă să o mintă.
– Din păcate, din acest moment este vorba de ore.
– Cum adică până mâine nu va mai fi?
– Știți, cu câteva ore înaintea sfârșitului se instalează câteva semne pe care deja le-am văzut de atâtea ori la mulți pacienți și de cum am intrat în cameră m-au frapat semnele atât de vizibile și clar instalate.
– Care sunt vă rog?
– Înainte cu câteva ore omul în fază terminală începe să se “ascuțească”, adică dacă priviți atentă, intră ochii în orbită pronunțându-se arcadele, pomeții, barba se ridică și se ascuțește, dând buzelor, maxilarului și mandibulei senzația că sunt retrase, înfundate în craniu, nasul se ascute și el, țuguindu-se și retrăgându-se nările, iar lobii urechilor cad lipsiți de fermitate.
– Eu nici nu am observat, stând cu el aici.
– Și ar mai fi teama aceasta morbidă : “Nu mă lăsați, Nu mă lăsați”.
– Nu i-a mai fost niciodată atât de teamă că îl scap din pat, a zis fiica!

Asistenta a dat dezaprobator din cap, fără să mai zică nimic, văzând lacrimile de pe obrazul femeii. O îmbrățișă cu căldură și îi spuse câteva cuvinte de îmbărbătare apoi stabiliră că se vor auzi la un telefon a doua zi să vadă cum stau lucrurile.

 Asistenta urcă sfârșită în mașinuța ei portocalie și demară tristă spre casă unde o aștepta cățelușul ei drag, ce își flutura codița în semn de mulțumire și recunoaștință că o vedea întorcându-se. “Cât de recunoscătoare îți sunt eu ție, minune mică, gândi asistenta, fără iubirea ta necondiționată cum aș putea să fac față atâtor suferinți pe care le văd zilnic?”

 A doua zi prinsă dis de dimineață de febra muncii: recoltări la pacienții de la domicilii, apoi pacienții de la cabinet, plus gestionarea solicitărilor telefonice, aproape că uită de seara precedentă, până când, în timp ce făcea o programare la telefonul de cabinet, îi vibră SmartWachul de pe mână și i se derulă pe el mesajul fiicei :

“Din pacate ați avut dreptate, tata s-a stins! Mulțumim mult pentru tot ce ați făcut pentru el!”

Pentru alte povestiri medicale de suflet, accesati link-ul:Povestiri medicale

Această povestire este o ficțiune, orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întâmplătoare !

Te rugam, sa nu copiezi acest text!