Tratamente la domiciliu – Pansamente – Tratarea ranilor – Escare – Povestiri medicale

Update 2026

𝗦̦𝘁𝗶𝗶 𝗺𝗼𝗺𝗲𝗻𝘁𝘂𝗹 𝗮𝗰𝗲𝗹𝗮 𝗰𝗮̂𝗻𝗱 𝗰𝗿𝗲𝘇𝗶 𝗰𝗮̆ 𝗺𝗲𝗿𝗴𝗶 𝗹𝗮 𝘂𝗻 𝘀𝗶𝗺𝗽𝗹𝘂 𝗽𝗮𝗻𝘀𝗮𝗺𝗲𝗻𝘁… 𝘀̦𝗶 𝗮𝗷𝘂𝗻𝗴𝗶 𝗶̂𝗻 𝗺𝗶𝗷𝗹𝗼𝗰𝘂𝗹 𝘂𝗻𝗲𝗶 𝗽𝗼𝘃𝗲𝘀̦𝘁𝗶 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝘁𝗲 𝘀𝗰𝗵𝗶𝗺𝗯𝗮̆?

Un om de 89 de ani.
Bolnav, slăbit, dependent de ajutor pentru aproape orice.
O fiică.
Întoarsă dintr-o altă viață, după zeci de ani, ca să aibă grijă de el.
Atât.
Fără teorii. Fără complicații.
Doar doi oameni prinși într-o luptă prea mare pentru ei.

De trei ani intru în casa lor.
De trei ani văd același lucru:
iubire… și neputință.

El – rușinat că este o povară.
Ea – epuizată că nu mai poate duce totul.
Și undeva între ei… o luptă tăcută care îi macină pe amândoi.

Într-o zi, am sunat la ușă.
Nimeni nu răspundea.
Când într-un târziu ușa s-a deschis, am înțeles că ziua aceea nu va fi una obișnuită.
Sânge.
Oboseală.
Tăcere.

El se târâse prin casă ca să o ajute.
Ea căzuse.
Nu mai era vorba de un pansament.
Era vorba de doi oameni care se țineau unul pe altul… cum puteau.

Am făcut ce am putut. Prim ajutor.
Rapid. Din instinct. Din suflet.
Am anunțat alți pacienți că întârzii.
Am dus-o la spital. Acolo am primit reproșuri. Întrebări. Reguli.

Și am plecat mai departe.
Pentru că mai erau oameni care așteptau.
După câteva zile, m-am întors.

Am găsit din nou durere.
Dar și o șansă.
Am continuat.
Pas cu pas.
Zi după zi.
Pentru că uneori… asta înseamnă îngrijirea la domiciliu:
nu doar proceduri,
ci oameni care se prăbușesc și se ridică în același timp.

Și tu ești acolo, între ei.
Nu ca simplu asistent.
Ci ca sprijin.
Ca echilibru.
Ca ultimă variantă când toate celelalte nu mai funcționează.

Nu e ușor.
Nu e perfect.
Nu e „ca în cărți”.
Dar este real.

Dacă și tu vrei să înveți cum să faci față acestor situații reale — nu doar celor din manuale — intră în Programul VOCEA.
Pentru că aici nu înveți doar ce să faci.
Înveți cum să rămâi OM… când totul în jurul tău se clatină.

Pacient 89 ani, diabetic insulino-dependent, neuropatie diabetica, insuficiență venoasă grad 5/6, conform stadializării CEAP, arteriopatie obliterantă, ischemii ale vaselor din zona poplitee spre partea distală pe membrul stâng, dreptul este cu peste 10 cm mai scurt, fapt pentru care pacientul are nevoie de dispozitiv ortopedic pentru deplasare, psoriazis, hiperplazie de prostată care a dus la sondarea permanentă. Prezintă multiple răni ale membrelor de la genunchi spre zona distală. Unele se închid altele se deschid, facem pansarea membrelor constant de 3 ani, cu diverse pansamente de ultimă generație, coloidale, fasă hipoalergenica, autoadeziva, aerata pentru a nu lipi nimic pe membre, folosim unguente cu acid hialuronic si colagen, uree, insulină, sulfadiazida de argint, toate aplicate în funcție de schimbarea fazei. Regulat facem perfuzii cu acid tioctic la indicația diabetologului, tratament per os cu sulodexid pentru circulație și cu analgezice ca gabapentina, tramadol cu paracetamol, cand deja durerile ajung la paroxism. Monitorizam atent valorile glicemice pentru a favoriza vindecarea plăgilor.       

Nu doresc în această poveste să aduc în discuție multiplele artificii pe care le fac în a găsi soluții atunci când ele nu există, doresc doar să împărtășesc cu voi complexitatea naturii acestor îngrijiri la domicilii, în care tu, ca asistent, devii practic un membru al familiei, devii sprijinul lor, colacul lor de salvare atunci cand toate ușile li se închid în nas. Doresc să împărtășesc cu voi, dificultatea  ce o presupune implicarea în aceste tipuri de îngrijiri, unde se poate să mergi pentru a efectua un pansament planificat cu o zi doua în urmă, și când ajungi la fața locului să te trezești că ai de gestionat situații mult mai complexe decât puteai preconiza pe ziua respectivă.

Pacientul este în grija unei fiice care s-a întors din SUA după aproape 30 ani de ședere acolo, pentru a-și îngriji tatăl. A lăsat toata viata ei acolo și la 60 de ani se întoarce acasă, unde ruptă de orice realitate românească se confruntă cu toate aceste probleme care o depășesc cu mult. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, putem cu mana pe inima să spunem că și pe noi cei care trăim aici și le-am luat și asimilat pe rând, ne depășesc de multe ori ( rezolvarea unor probleme atât de complexe ). Ce să spunem despre cineva care nu înțelege cum funcționează societatea în care a revenit, când dincolo toată structura economico-financiară și medicală este complet diferită. Așa că, femeia, lăsându-și viața în urmă, copleșită de tot ce înseamnă îngrijiri medicale, lupta cu un sistem pe care nu îl înțelge, limba pe care nu o mai stăpânește la nivel de nuanțe, și costurile infernal de mari pentru achiziționarea tuturor acestor medicamente, pansamente, costurile de transport pentru diferitele evaluari ale tatălui care trebuia transportat, ba în ambulatorul de diabet, ba la un EcoDoppler, ba la o evaluare ortopedica, toate acestea copleșind-o, dă în patima alcoolului. Simte că dupa o zi istovitoare singura relaxare i-o oferă alcoolul.       

Am urmărit această familie de 3 ani cum se zbate, cum încearcă să supraviețuiască. Fiica cu lupta pentru îngrijirea tatălui ( pe care îl iubește nespus, este cât se poate de clar acest lucru, cu atât mai mult cu cât îi este acestuia extrem de recunoscătoare pentru faptul că a fost înfiată de el și soția lui, în copilaria ei timpurie ), dar și cu lupta cu propria dependenta care devine cu fiecare zi mai gravă și cu complexele de vinovăție în urma episoadelor de abuz în care își neglijează tatăl câteva zile.      

Tatăl, copleșit de sentimentul de vinovăție față de fiică, ce și-a abandonat propria viață și s-a întors pentru el, copleșit de vinovăția că datorită stării lui precare se cheltuiesc resurse financiare infernal de mari, că fiica își sacrifică fiecare minut, trebuind să îi suplinească lui toate funcțiile fiziologice pe care el nu și le poate îndeplini. Se simte la acest om, doza imensă de umilință, de rușine că își copleșește familia: financiar, emotional și din punct de vedere al timpului. Te uiți la el și vezi un “câine schingiuit” care se luptă, dar care nu vrea să se victimizeze pentru a nu creea și mai multă suferința celor ce îl înconjoară cu iubire, atunci când sunt capabili să o facă. Vezi în el omul care nu vrea să își piardă demnitatea sub imboldul suferinței, rabdă cu un stoicism incredibil. Atunci când îl pansez și durerea ajunge la un grad prea înalt al suportabilității, zâmbește trist, și cu un aer șugubaț spune: “dacă nu aș ști că inchiziția nu mai există, aș afirma cu mana pe inimă că sunteți un membru cu drepturi depline în această instituție”.

Într-una din zile, când fiica era din nou într-un episod de câteva zile de abuz, mă conduce la ușă, dupa efectuarea manoperei, mă îmbrățișează și îmi spune: “Meda, ești singurul om care mă poate ajuta. Te rog ajuta-mă, nu vreau sa îl mai supăr pe tata, mi-e milă tare de el, dar nu mă pot opri! Uneori mă lupt cu mine și câteva zile nu mă ating de alcool, dar apoi dacă am o zi mai grea sau mi se pare ca el mă dojenește, iarăși fug la sticlă, te rog ajută-mă!”

Mi s-a rupt sufletul de toată această tragedie, mai ales că știu ce înseamnă acest viciu, mă confrunt și eu în familia mea cu această situație, și știu clar ( mai ales dupa ce mi-am facut un stagiu pe secția de dependenți de alcool la o clinică de psihiatrie ) că aceasta este o boală incurabilă. Dezintoxicarea fizică se poate produce în 14-21 zile, însă cea psihică are nevoie de 9-12 luni într-un centru specializat cu ruperea completă de mediu, lucru care în situația de față este absolut imposibilă. 

I-am propus să o pun în legătură cu un pacient de-al meu care este psiholog și face psiho-terapii pe astfel de probleme de dependență, însă în perioadele bune spune că merge, dupa care iar abandonează lupta. Nimic din propunerile mele sau ale tatalui nu au funcționat.

“Aseară pe la ora 22, am auzit-o mergând în bucătărie. Cred că a luat sticla și a tot băut. Am tot strigat-o să vina în cameră, dar nu a venit. La un moment dat aud o bufnitură puternică. O strig din nou, văd că nu vine. A trecut o perioada lungă de timp și când mi-am dat seama că nu mai vine m-am coborat de pe cărucior și m-am târât pe jos până în bucătărie să văd ce s-a întâmplat. Aici am găsit-o căzută și cu mâna tăiată din care șiroia sângele. M-am târât înapoi și am căutat ceva să îi pun să oprim sângerarea. Am reușit să pun pe mâna ei ce vedeți și am dormit cu ea acolo pe gresie pe jos până s-a trezit și s-a ridicat. Apoi am ajuns cumva amandoi aici pe pat. Va rog să vă uitați dacă o puteți ajuta!”

Am măsurat funcțiile vitale, TA și FC erau în valori normale, frecvența cardiacă ușor ridicată, dar nu substanțial. Frecvența respiratorie era normală așa că am zis că deocamdată e stabilă și pot rapid executa bandajele tatălui până ea mai stă pe pat să își revină puțin. După executarea pansamentelor efectuate la membrele pacientului, am mers la mașină să îmi iau o alta trusă în care aveam și niște OmniStripere ( crezând că dacă era doar o simpla incizie care încă mai sângera ) aș putea dupa o asepsie mai riguroasă, să pot fixa striperele pe post de sutură. 

Dupa deschiderea bandajului rudimentar am gasit în plagă un tampon de vată substanțial, săracul domn a pus de spaimă ce a avut la îndemână, așa că a trebuit să spăl la greu cu apă oxigenată, ser, betadină. Dupa curățare am putut vizualiza tăietura. ( o puteți vedea și voi în imagine ). Automat mi-am dat seama că nu este de competența mea, prin urmare trebuia transportată urgent într-o secție de urgență pentru a fi suturată și a se evalua daca nu cumva sunt și tendoane sau nervi secționați.  

Dacă chemam ambulanța îmi era teamă că o să primesc din nou aceeași “săpuneală” pe care am mai primit-o în situații similare când am apelat pentru pacienți în stare de ebrietate ( îmi cer iertare față de colegii de pe ambulanțe, dar mi s-a mai întâmplat și nu o dată). Dacă o duceam la UPU, îmi era teamă că trebuia să aștept alături de ea ore în șir, iar pe mine mă așteptau următorii șapte pacienți. Prin urmare, mă decid și după ce și fac toaletarea plagii, o îmbrac, îi iau actele și portmoneul cu bani să aibă de taxi înapoi, o duc la mașină și o transport la secția de primiri urgențe din cadrul unui spital, secție pentru care am o stimă deosebită pentru profesionalismul de care dau dovadă de fiecare dată, colegii de aici. 

Desigur în drum spre spital, folosind handfree-ul telefonului, a trebuit să îmi sun toți cei 7 pacienți la care mai trebuia să merg, pentru a-i anunța că am o situație mai specială și că voi întârzia.

Ajungând aici, evident au primit-o, dar nu înainte să primesc “săpuneala” specifică: “de ce nu ați chemat ambulanța sau de ce nu ați dus-o la UPU, poate e fracturată mâna și nu avem radiograf, poate nu e cooperantă și nu ne dă acordul, iar dvs dacă sunteți cadru sanitar știți că nu putem să îi facem sutura dacă nu primim acordul pacientului”, o sumedenie de “dacă”-“dacă” până când exasperată am întrebat cu un ton ușor ridicat pacienta: “ești de acord să te coase?”. Pacienta, care între timp și-a mai revenit, a baguit:”da, da, desigur”. 

Am lăsat numărul meu de telefon în caz că doresc să mă contacteze și am plecat, nu înainte să primesc o nouă șarjă de avertismente în care mi se spune că ( de data asta pe bună dreptate din punct de vedere legislativ ): “știți că dacă pacienta vă pățea ceva pe drum și dvs nu ați transportat-o la cea mai apropiată unitate de primire a urgențelor acum erați sub ancheta procuraturii, cu acuzația că ați pus viața pacientei în pericol?” 

Cu un gust amar, și un sentiment de vinovăție indus de colegii mei ( în loc de satisfacția că am făcut o faptă bună ) am lăsat pacienta și am plecat să îmi ajut ceilalți pacienți. Mi-am adus din nou aminte de vorba : “Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!”. Se pare că este o maximă inspirată dintr-o crudă realitate. 

Seara am sunat pacienta, era acasă, i se făcuse sutura, i se prescriseseră antibiotice, pe care am insistat să le ia. M-a asigurat că așa va face. 
După două zile merg din nou la pansat. Desfac și plaga tăiată care arăta destul de bine. O pansez și rog pacienta să nu uite de antibiotice. 

Am suprimat firele, nu mai avea nici un rost să le păstrăm, trebuia drenată acea colecție și curățată bine. Am efectuat din acel moment pansamentul de doua ori pe zi cu dușuri și curățat bine, aseptizare, tratamentul cu antibiotice și în 4-5 zile am ajuns la rezultatul din ultima poză. Suntem pe drumul cel bun. 

Toată această poveste vrea să întărească încă o dată cele anterior menționate în alte articole : Nu totul se desfășoară conform protocoalelor! Aici e vorba și de factorul social, uman, inter-relaționarea eficientă sau defectuoasă cu familia sau aparținătorii, cu ceilalți colegi și/sau specialiști cu care inter-relationăm, dar trebuie să ținem cont în orice împrejurare că meseria asta presupune mai presus de toate “A FI OM”.

Pentru mai multe subiecte medicale puteti accea link-ul: Articole

Discleimer

Informațiile disponibile pe acest site (text, video, imagini) au exclusiv rol educațional și informativ. Ele nu constituie și nu pot fi interpretate ca sfat medical, diagnostic, tratament, indicație terapeutică sau protocol profesional.

Pentru orice problemă medicală, simptom sau decizie privind îngrijirea unui pacient, este necesară consultarea unui medic sau a unui profesionist autorizat.

Materialele prezentate pe acest site nu reprezintă formare profesională oficială și nu substituie ghidurile, protocoalele sau procedurile medicale oficiale. Conținutul reflectă experiența educațională și practică a unui asistent medical instructor și are rol exclusiv informativ.

Simulatoarele și kiturile de practică prezentate pe site au exclusiv rol didactic și sunt destinate exersării procedurilor medicale în scop educațional.

Informațiile prezentate nu trebuie utilizate pentru realizarea procedurilor medicale asupra unei persoane reale fără pregătirea profesională corespunzătoare și fără respectarea protocoalelor și reglementărilor aplicabile.

Utilizarea informațiilor de pe acest site se face pe propria responsabilitate.

Prezentările de caz sunt modificate și anonimizate, iar orice asemănare cu persoane, situații sau evenimente reale este pur întâmplătoare. Conținutul respectă principiile protecției datelor personale și protejează identitatea pacienților.