fbpx

O zi la urgentă – Ep.1

O altă zi de alergătură și grabă între pacienti și policlinică. 

Nu estimez corect înălțimea unui prag, așez piciorul greșit și brusc mă trezesc întinsă, cât eram de lungă, în holul pacientei, în timp ce simt o durere vie în glezna dreaptă, care pur și simplu m-a paralizat în poziția în care căzusem.

Reușesc într-un târziu să mă ridic cu ajutorul fiicei pacientei la care tocmai intrasem și care nu mai contenea cu scuzele la adresa pragului prea înalt.

După ce îmi finalizez manopera pentru care mersesem, cu toată durerea din picior, mă îndrept spre mașină unde evaluez atent glezna : durere locală, edem sau hematom nu puteam estima dacă s-au produs, datorită ciorapului de compresie, pe care îl folosesc zilnic pentru insuficiența venoasă severă de care sufăr. Totuși preventiv, umezesc o compresă, o așez peste maleolă în zona latero-externă unde simțeam durerea aceea intensă, mai aplic o fașă elastică peste ciorap și compresă și pornesc la treabă șontâc, șontâc.

După 4 ore de muncă la policlinică, mă întorc acasă și scot fașa, compresa și ciorapul de compresie să evaluez situația. Brusc simt o căldură locală și o senzație pulsatilă în zonă și în următoarele cinci minute, glezna mea devine complet nefuncțională, cu un edem intens și o echimoză perimaleolară pe care o sesizez imediat.

“Ce mă fac?, mă gândesc?” Realizez că iese din discuție să mai pot presta orice fel de activitate, fapt pentru care trebuie să merg la urgență să fac o radiografie și să primesc un concediu medical, acesta fiind protocolul legal agreat, pentru a nu intra în conflict cu angajatorul.

Vreau să mă ridic, în speranța de-a lua mașina să pornesc spre ortopedie.
Atunci realizez că piciorul meu protestează vehement la atingerea solului, nici nu vrea să audă să ia contact cu acesta. Pun mâna pe telefon, îmi sun fiica, pe care o rog, când are timp să mă transporte până în ambulatorul de la ortopedie.

Au ajuns în următoarele 10 minute, tot într-un suflet la mine, atât fiica, cât și ginerele.
“Am niște copii EXTRAORDINARI”, mă gândesc.

– Ierta-ți-mă că vă încurc, dar m-am gândit să nu sun la Ambulanță, pentru a nu bloca o salvare care poate este necesară altora a căror viață este în pericol.
– Nici o problemă, îmi răspunse ginerele, tocmai ne-am terminat filmările la proiectul pe care îl avem în lucru. Editările o să le facem noi mai târziu după ce vă aducem înapoi acasă.

M-au luat practic pe sus, sprijinindu-mă fiecare dintr-o parte, și cu mare efort am ajuns până la mașină.
– Lasă că, acolo o să luăm un cărucior pentru a te transporta de la mașină până în ambulator, să nu te mai chinuim așa, spune fiica.

Ajunși pe strada cu spitalul, o stradă foarte îngustă cu sens unic, mașini parcate ticsit una-ntr-alta pe ambele părți, constatăm cu stupoare că în curtea spitalului nu ai acees, fiind o barieră, iar accesul este permis ambulanțelor ( ceea ce mi se pare normal ) și angajaților spitalului, iar curtea era oricum ticsită de mașini, nu aveai cum să te strecori și dacă, utopic vorbind, ai fi primit accesul.

Tocmai semnaliza o mașină de pe partea stângă, că  iese, astfel că, ginerele meu, vânează locul și se strecoară mulțumit acolo.
– Stați aici, zice fiica, merg să văd unde este camera de gardă pentru primiri urgențe și mă întorc după voi cu un scaun rulant.

Nu trec 5 minute și se întoarce bolborosind în barbă, nemulțumită:
– Este horror. Trei intrări, nicăieri nu este o cameră de informații, portarul nu era nicăieri, iar la intrarea unde am văzut că este parcată o ambulanță, probabil acolo este camera de gardă, la acea intrare sunt niște muncitori care lucrează la scări și au blocat accesul intrării. Mi-au spus că nu se poate că se lucrează.
– Haide că o duc eu pe sus, tot trebuie să se poată intra pe undeva, zice ginerele.

Ieșim cu greu din mașină, facem cei 30 metri până la poartă într-un timp care mie mi s-a părut infernal de lung. Fiecare mișcare o resimțeam ca pe o durere vie în gleznă, cu fiecare vibrație indusă de fiecare pas.
– Nu vă chinuiți așa doamnă, aud o voce, mergeți și aduceți un scaun, îi spuse fiicei un domn ce tocmai apăruse, și care conchisem că era portarul de vreme ce intră în încăperea ce se afla lângă bariera care bloca accesul în incintă.
– Dar de unde, că nu am avut acces pe nicăieri la intrarea în clădire?
– Pe la etaj pe undeva o să găsiți, mergeți și vedeți, răspunde acesta evaziv.
“Exact informația PERTINENTĂ pe care o așteptai de la un angajat”, mă gândii.
– Mai stați puțin aici zice fiica-mea să mai încerc o dată.

Rămân sprijinită ca un cocostârc cu o mână de ginere și cu cealaltă de zid, simțindu-mi cum pulsează toată durerea în picior.
– Ce faceți doamnă, aud vocea revoltată a unui tânăr care tocmai venea de după colțul clădirii? Da mergeți după un cărucior, nu vă chinuiți așa.
– A mers fiica mea, dar nu a găsit nici cărucior și nici intrarea la camera de gardă.
– Să îi ia mama naibii cu sistemul lor de stat cu tot, că nu au nimic, nu au materiale, nu au personal, nu au clădiri și totul e în paragină, bine că le dai bani lunar și nu fac nimic cu ei. Și eu umblu deja de două săptămâni pentru un amărât de deget rupt, mama lor de hoți….

Tânărul își continuă tirada de acuzații, injurii și blesteme la adresa sistemului, statului, doctorilor, asistenților, neștiind că și eu sunt una dintre ei. 

După ce se îndepărtă tânărul, vorbind în continuare singur, îl privesc pe ginere semnificativ.
– Credeți că este “dus cu pluta”, așa-i?
– Puțin….
– Haideți că mai vedem, zâmbi ginerele șugubăț.

Apare și fiica la fel de nervoasă ca tânărul ce tocmai plecase, crescând nivelul cuvintelor de nemulțumire la rang de injurii, care nu mă făceau prea mândră, nici legat de manierele pe care credeam că i le insuflasem în cei șapte ani de acasă, nici legat de sistemul din care făceam și eu parte, oarecum.
– Nu este, frate nici un acces la intrare, muncitorii ăia nu te lasă efectiv să intri, iar cadre medicale nici urmă pe nicăieri, o asistentă, un medic, infirmieră sau oricine de care să întrebi…
– Haide draga mea, lasă-i naibii, mergem la un centru privat să fac o radiografie și dacă nu este rupt o să îmi iau câteva zile de concediu de odihnă sau fără salar până mi se reface glezna.
– Nici vorbă îl aud pe ginere, nu se poate, trebuie să avem acces cumva.

Nici una nici două, mă înhață amândoi de “torți” și mă “târăsc” oarecum până la intrarea de unde tocmai se pregătea să plece ambulanța.
Ajungem după o luptă de 5 minunte cu cei 50 metri pe care trebuia să îi parcurgem.

La intrare, erau trei muncitori care blocaseră scările cu un aparat cu care făceau ceva reparații, iar panta pentru scaun rulant era ce-i drept liberă, însă era prea abruptă pentru a o “ataca” cu un picior afectat, și prea îngustă pentru a urca două persoane cu o a treia în spate.
– Vă rugăm frumos, puteți trage puțin la o parte aparatul, să o trecem pe doamna pentru a o duce la camera de gardă, întrebă ginerele ?
– Ce-i fă, nu văzuși că se lucrează? Ai și matale răbdare, ce atâta grabă?, era răspunsul unuia dintre ei, cu un accent și un ritm al vorbirii tipic celor din sud.
– Păi, omule, nu vezi că are dureri, cum vrei să o ținem aici în cârcă până terminați voi lucrarea?
– Mama voastră de ardeleni, că de când lucrăm ici șa pentru voi, ne-ați mâncat nervii. Toți vă grăbiți și vă mai dați cei mai calmi din țară….

Își continuă tirada de injurii la adresa ardelenilor, a tuturor celor “grăbiți” care îi încurcă pe ei în treaba pe care o au de făcut, ba ambulanțele care veșnic se grăbesc, ba pacienții fără răbdare, toată lumea se dă “rănită” numai să nu îi lase pe ei să-și termine treaba de care deja s-au săturat în Ardealul ăsta Împuțit.

Am realizat cu cine avem de-a face, fapt pentru care nu am mai purtat nici un fel de polemică, am avansat încet, încet până i-am încurcat în activitate, astfel că au fost forțați să ne permită trecerea, dar nu fără a-și continua avalanșa de injurii la adresa “ardelenilor împuțiți”.

Ajungem în capătul scărilor, observăm o săgeată care indica camera de gardă. Ne apropiem, era goală toată anticamera. Pe o ușă scria mare “Cameră de Gardă”, iar dedesubt “Nu intrați nechemați”.
– Eu intru, zice fiica-mea, poate nu au pe nimeni.
– Nu intra, ai răbdare, îi spun eu, știind cât de neplăcut este și la cabinetul nostru, când ai un pacient dezbrăcat pe pat și dă cineva buzna.

După vreo 10 minute în care nimeni nu intră, nimeni nu iese, își pierde răbdarea și bate la ușă.
– Nu intra, îi spun, așteaptă. Ai bătut acum, dacă este cineva acolo, a auzit cu siguranță și dacă poate și sunt liberi vor veni să ne poftească.

Au mai trecu preț de zece minute, după care se deschide ușa și un medic, probabil, mai tinerel, ne poftește înăuntru.

Ne arată o masă unde să mă așeze ginerele.
Vreau să îmi scot șoseta și bandajul elastic, dar realizez că nu mai pot, datorită edemului pregnant, astfel că îmi taie bandajul și examinează piciorul.
La sfârșit îmi scrie un bilețel și îmi spune:
– Mergeți pe hol în dreapta la radiografie, după care vă întoarceți. Dar aduceți un scaun de pe hol, nu vă chinuiți așa, ne indică dânsul.
Ne uităm unii la alții și nu putem înțelege cum se poate ca nimeni, nici un angajat al acestei instituții, să nu știe nimic despre proasta organizare și deficitul existent în clinică? Sau este o strategie? Nici nu știi ce să mai crezi.
– Nu am găsit nicăieri dl doctor, zice fiica mea.
El dă dezaprobabtor din cap în timp ce ginerele și fiica continuau să facă eforturi în a mă scoate din cabinet și a ne deplasa spre camera de imagistică.

În timp ce ne  “târam” pe hol spre camera indicată, apar doi paramedici cu o targă pe care transportau un pacient. A trebuit să ne lipim de pereți pentru a le face loc să treacă, datorită spațiilor înguste ale holului.

Ajungem într-o altă anticameră unde se aflau două cabinete. Unul pentru consultații în ambulator și celălalt avea scris pe ușă “RADIOGRAFIE” și apoi nelipsitul anunț “Nu intrați nechemați”.
În fața cabinetului pentru consultații, pacienți în cârje, pe scaune rulante sau așezați pe scaunele de jur împrejurul încăperii.
– La radiografie mai așteaptă cineva, întrebăm nedumeriți, priviind mulțimea din jur.
Nu primim nici un răspuns. Toți se uitau semnificativ spre cabinetul de consultații. Deducem din asta că eram singurii ce aveau nevoie de o radiografie.

Din nou ne așezăm cuminți în așteptare. După vreo încă 15 minute deschide o doamnă ușa cu niște jaluzele de birou în mână, care atârnau de bara pe care fuseseră susținute. Se îndreaptă spre niște scări. Se reântoarce după încă 5 minute și întreabă:
– Este cineva pentru radiografie?
– Noi, rostim în același timp cu paramedicul ce tocmai apăruse și el în încăpere, mânuind targa pacientului care intrase mai devreme, după noi, în camerga de gardă.
– Să intre ambulanța întâi.

Fiica și ginerele dădeau deja semne de nerăbdare.
– E normal să intre ambulanța întâi, le explic eu, trebuie să se elibereze cât mai repede pentru următoarele eventuale urgențe.
– Domnul de pe targă nu părea o urgență, zise fiica ușor exasperată de “scuzele” mele.
– Nu avem de unde ști, medicul care l-a consultat știe, însă este posibil să nu fie urgență, dar dacă a solicitat pe bază de programare o ambulanță pentru transport în vederea unui consult ortopedic, fiind nedeplasabil, este și asta o opțiune, dar și în acest caz ambulanța ar trebui să se elibereze cât mai repede.
– Cred că ați fi fost mai rapid și mai ușor rezolvată dacă ați fi chemat ambulanța, conchise chicotind ginerele.

În timp ce noi discutam, cei de la ambulanță, l-au așezat pe masa de radiografie pe pacientul în etate și tocmai ieșeau cu targa, îndreptându-se spre ieșire.
Am rămas toți trei tăcuți, privind în jur.

Atunci am putut observa holurile care se deschideau dincolo de anticamera în care ne aflam. Totul era strămt, înalt, întunecos și rece. Prin aceste holuri abia intră două persoane mergând una lânga cealaltă. Dacă este nevoie, nici un paramedic nu poate acorda prim-ajutor din lateralul unei tărgi, nefiind loc pentru o astfel de manevră.
Înălțimea holurilor face ca lumina difuză din tavan să nu răzbată până la cei ce se plimbă pe holuri, iar iluminatul natural să fie oferit doar printr-o fereastră aflată la capatul holului cu o lungime de 20-30 m.
Pereții toți scorojiți, aminteau de acele zugrăveli în ulei ce se practicau pe vremea când mă duceau pe mine, părinții la grădiniță.
Tot aspectul acela DEZOLANT te ducea cu gândul la spitalele de campanie din Irak și Syria, însă aceste două țări sunt în război. Nu poți, în acest caz, să nu te întrebi : “noi ce scuză avem”?

Trecuse mai bine de jumătate de oră de când paramedicii de la ambulanță lăsaseră pacientul pe masă. Puteam să ne dăm seama că “doamna cu jaluzelele” îi făcuse deja radiografia pentru că ieșise deja de câteva ori, lăsând ușa dechisă, astfel că puteam să îl observăm pe domnul în etate care stătea cuminte pe masa de investigații.

Auzisem deja cum doamna întrebase vreo doi colegi care se iviseră accidental pe acolo, dacă nu cumva îl văzuseră pe Vasile. Amândoi, dăduseră din umeri: “nu, nu l-au văzut!”.
Mai trecu vreun sfert de oră până să reușească “doamna cu jaluzelele” să îl găsească pe “Vasile și încă unul” care au apărut într-un târziu, trăgând o targă după ei, ce părea adusă de prin ceva război cu pielea ruptă și scorojită, ce se pare că nu necesita nici măcar a fi mascată cu vreo husă.  Doar e bine și-așa, că doar serviciile sunt “gratis”, ce pretenții poți avea?

După ce în sfârșit reușesc să îl scoată pe bietul pacient care înțepenise probabil, deja pe masa dură de investigații, m-au chemat în sfârșit înăuntru.
Ginerele m-a ajutat să mă așez pe masă, au ieșit și m-au lăsat cu “doamna cu jaluzelele”, care mi-a așezat piciorul în două poziții consecutiv, pentru două radiografii, din două incidențe diferite : frontal și latero-intern.

Desigur că mi-am pus întrebarea de ce în aceste poziții atâta vreme cât leziunea și implicit durerea este latero-extern, dar mi-am zis că nu este potrivit să pun o astfel de întrebare “doamnei cu jaluzelele”, ea probabil este tehnicianul de imagistică, ce execută indicațiile medicului, doar am venit cu o hârtiuță minusculă, ce se putea numi “bilet de solicitare investigații” dacă ar fi avut măcar dimensiunea unui bilet și pe care acesta scrisese indicația zonei de radiografiat.

Când să mă ia de pe masă, ginerele, doamna s-a scandalizat ușor:
– Nu se poate să vă tot chinuiți așa, mergeți după un scaun cu rotile.
– Nu am găsit, repetă exasperată fiica mea.
– Stați că vă aduc eu, își arătă disponibilitatea doamna, probabil tehnician.

În aproximativ 5 minute se întoarse victorioasă cu unul. Atunci am realizat că bucuria de pe fața ei arăta provocarea la care fusese și dânsa supusă în a găsi unul.
Efectiv mă încercă o milă nesfârșită pentru angajații acestei instituții “debusolate”. Îmi imaginam câte frustrări zilnice li se pot acumula acestor oameni. Îmi imaginez că, cei ce fac meseria aceasta aici, cu dăruire, dar nu au resursele necesare și nici protocoale clar stabilite pentru a-și desfășura cum se cuvine activitatea, sunt îngrozitor de neâmpăcați și neâmpliniți din punct de vedere profesional și sufletesc totodată.

Ajungem înapoi la camera de gardă, ne așezăm din nou cuminți în așteptare. Tot numai noi în sala de așteptare. De data asta, stăteam “confortabil” într-un scaun cu rotile.

Ușa se deschide de câteva ori și îl observăm din nou, pe pacientul în etate care stătea înțepenit și aici pe masa de consultație. Um medic, deducem, tot așa mai tinerel tot iese, se uită peste capetele noastre și reintră în cabinet.

După aproximativ 10 minute, apar doi tineri, băiat și fată, care ne întreabă:
– Este cineva?
– Da, este un pacient pe masă, îl consultă.

În acel moment, ușa se deschide și doctorul tinerel se apropie de ei și îi întreabă:
– Ați făcut radiografia degetului?
– Da, ridică fata mâna, arătându-i, cu un gest teatral, degetul cu pricina, probabil.
– Haideți înăuntru, îi invită în grabă, fără să ne arunce nici măcar cea mai mică privire.
M-am simțit în acel moment pe post de “mobilier” al acelei încăperi. Clar făceam parte din “decor” de-aceea trecusem neobservată.

– Vedeți, zise ginerele, așa se “rezolvă” lucrurile. Nu veniți așa pe nepusă masă în urgență, fără ambulanță, fără măcar să fi sunat pe cineva, care să știe pe altcineva care să aibă pe cineva care lucrează pe aici.

Nu mai aveam argumente să îi scuz, chiar nici unul. Am tăcut, jenată că aceștia îmi sunt “colegi”.

Într-un FOARTE târziu timp, deja nici nu mai țineam socoteala, am fost invitați înăuntru.
– Nu aveți nimic, spune victorios medicul cel tânăr. Puteți să călcați pe picior.
– Ziceți dvs că pot? Și cum ar trebui să fac asta, dacă durerea este atât de intensă? Sau credeți cumva că sunt o simulantă?

Răspunsesem ușor arțăgos, dar deja îmi pierdusem orice dram de răbdare.
– Nu asta am vrut să spun, ci că puteți să încercați, se corectase medicul cel tânăr. Nu este fractură, probabil o entorsă. Dacă aveți nevoie de concediu medical să îmi pregătiți cardul de sănătate și buletinul.
– Domnul doctor, vreau totuși să vă întreb două lucruri: dacă durerea este latero-extern, nu trebuia făcută radiografia din acea incidență? Vă rog să nu mă înțelegeți greșit, nu țin neapărat să îmi fie fracturat piciorul, însă țin neapărat să am convingerea că nu s-au comis erori, atâta vreme cât este vorba de sănătatea mea, am nevoie de niște răspunsuri care să îmi clarifice aceste aspecte.
– Ăăăă, cum adică?
– Adică durerea este în exteriorul maleolei și radiografia mi-a fost făcută frontal și latero-intern.

S-a oprit din scris, s-a uitat atent la mine și a răspuns:
– E bine așa, că dacă era fractură se vedea și așa. Sunteți cadru medical?
– Da, lucrez ca asistent medical la o policlinică privată de cartier. Iar a doua întrebare era legată de terapia anticoagulantă, eu sunt cu tratament cu Sintrom, credeți că dacă stau la pat imobilizată vreo 3 zile până se mai reduce edemul, ar trebui să trec pe anticoagulante injectabile.
– Nu cred că trebuie, luați tot așa.

Nu am mai insistat asupra nici unui aspect, eram dezamăgită complet, de tot: sistem, disponibilitate, resurse, comunicare, profesionalism, totul lăsa de dorit.

Am luat actele medicale și am ieșit. A fost din nou o provocare să găsim o cale de acces spre ieșire deoarece după cum se vedea, calea pe unde venisem, era blocată de acum, datorită norului de praf pe care îl făcuseră muncitorii cu “lucrările”.

Într-un târziu am ocolit prin clădire să ajungem la o altă ieșire, dar care era accesibilă doar câte unei persoane, fapt pentru care ginerele mă dusese cât mai aproape de balustrada de care m-am agățat și susținut pentru a sări într-un picior scară cu scară până jos.

Intrând în mașină, îl aud pe ginere spunând:
– Mergem la o clinică privată să mai facem o radiografie. Eu nu am încredere în ăștia. Medicul era atât de nesigur pe el, că nu am convingerea că știa ce spune. Fie nu a știut să explice nimic din ce l-ați întrebat, fie nu avea chef să explice, dar clar nu știe să câștige încrederea pacientului și astfel te simți în nesiguranță.
– Fii serios, lasă că mergem acasă și vedem cum evoluează, dacă văd că nu merge spre bine până mâine, o să merg la un centru privat de imagistică. Voi lua ceva antiinflamatoare per os, o să folosesc ceva LiotonGel să remit echimozele, Saliform Forte local pentru durere și alternativ o să pun comprese cu Sulfat de Magneziu, sigur o să îmi revin.
– Nu, nu, mergem acum, ce rost are să mai ieșiți mâine să vă chinuiți iarăși, zicând acestea demară, o puse pe fiică-mea să aleagă un centru de imagistică unde să sune pentru a obține o programare acum.

Mi-am dat seama că am nevoie de un argument FORTE pentru a-l convinge.
Am intrat rapid pe niște site-uri medicale de pe care îmi iau informație atunci când am nevoie și am citit legat de incidențele în investigațiile radiografice, iar apoi despre conduita terapiei anticoagulante în traumatismele aparatului locomotor.
– Uite, vezi, nu a greșit omul, incidențele acestea din care a făcut radiografia sunt corecte. Am verificat. Dacă era fractură s-ar fi văzut, iar dacă este pur și simplu o leziune a vreunui ligament sau a țesuturilor moi, oricum nu se văd radiografic, este necesară o ecografie. Iar în ceea ce privește terapia anticoagulantă, se indică schimbarea protocolului numai în fracturi și imobilizări prelungite, așa că, chiar nu este cazul să mai pierdem timpul. Uite, deja am pierdut aproape 3 ore jumate.
– Putea să vă explice, mai ales că a văzut că sunteți cadru medical și că are cu cine vorbi.
– Nu toți sunt făcuți pentru comunicare, asta este, ce să facem.

După o tăcere prelungită, ginerele meu, a schimbat din nou tonul din cel exasperat într-unul șugubăț:
– Ia spuneți-mi acum, după această experiență cu colegii dvs de la STAT, vi se mai pare că tânărul pe care l-am întâlnit la intrare este “dus cu pluta”?

Pentru mai multe povestiri medicale puteti accesa link-ul : Povestiri medicale

Bacteria Helicobacter Pylori

Această povestire este o ficțiune, orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întâmplătoare !

Te rugam, sa nu copiezi acest text!