fbpx

Pe cei ”pierduti” ni-i amintim pe TOTI !

Încă o zi tristă, în care am mai pierdut un pacient.
Deja numărul lor crește cu fiecare an adăugat în derularea acestei activități.
Desigur că sunt conștientă de inerența acestor situații, atâta timp cât specificul activității mele este îngrijirea vârstnicilor și a pacienților în fază terminală. Cu toate astea, la fiecare pierdere, simt un gol imens și o tristețe nesfârșită.

Îmi aduc și acum aminte de un domn profesor, medic chirurg, de la școala postliceală sanitară pe care am absolvit-o, care ne spunea că el și-i amintește cu lux de amănunte pe toți cei pe care i-a pierdut.

Nu înțelegeam pe atunci cum este posibil așa ceva? De ce să nu ți-i amintești pe cei pe care i-ai ajutat? Cum este posibil să îi porți cu tine pe cei pierduți? Într-o viață, bagajul va deveni tot mai greu și te va împovăra cu fiecare pierdere.

Am început să profesez. Am început activitatea la domicilii. Am stabilit relații cu fiecare pacient și aparținătorii acestora. Eram pentru fiecare familie, aproape membru al familiilor lor.

Acum după 10 ani mă întâlnesc pe stradă cu persoane care de departe îmi zâmbesc larg și se reped la mine să mă îmbrățișeze. Pe mulți nu mi-i mai amintesc, mai ales dacă au trecut ani de când le-am oferit serviciile și s-au recuperat, nemaiavând nevoie de mine.

Mi-e și rușine că nu știu cu ce amintire să îi asociez. Văd pe fețele lor că sunt complet dezamăgiți dacă sesizează că i-am uitat. Astfel că mi-am perfectat o metodă infailibilă de a ”simula” bucuria revederii, pentru a nu-i dezamăgi.

După ce mă salută prietenos și mă îmbrățișează atât de familiar, îi întreb:

– Și cum mai e?

Nu întreb cine ”cum mai e”, pentru că la o întrebare atât de evazivă el începe și turuie bucuros:

– Ooooo, de când nu ați mai fost pe la noi, mama sau tata e bine…. Sau … De când nu ați mai fost mi-am revenit serios … Și astfel încep ușor, ușor să mă luminez despre cine este vorba, iar dacă tot nu îl pot localiza mai pun o întrebare ajutătoare:

– Și tot acolo locuiți?

– Ooooo da acolo pe …. Sau… Nu acolo stătea doar mama sau tata etc…. :))

Și astfel, luminându-mă, nu dezamăgesc acești oameni dragi, care s-au bazat pe sprijinul meu, m-au investit cu încredere în măsura în care au reușit până la urmă reabilitarea medicala.

Eu, însă, știindu-i recuperați și în siguranță, mă întorc spre următorul pacient, căruia trebuie să mă dedic 100% pentru a-i câștiga increderea și compliana.

Pe cei îndoliați de pierderea celor dragi, însă, mi-i amintesc pe toți, exact cum ne spunea domnul nostru profesor. Acum vă înțeleg POVARA, dragă domnule profesor.

Zilele trecute chiar, mi-am amintit cu tristețe, imaginea unui pacient drag, pe care l-am vizitat cu consecvență mai bine de 2 ani, aproape zi de zi. Eram deja membru al familiei cu drepturi depline, simțeam cum mă investește cu toată încrederea de care era capabil, agățându-se cu disperare de mine.

Bacteria Helicobacter Pylori

Diagnosticat cu un cancer pulmonar cu metastaze osoase, fusese spitalizat și externat cu multiple escare de decubit sacrale și coxale, era într-o stare de depreciere de ți se rupea inima. În ziua în care l-am preluat, era letargic, astfel că după primele două – trei zile de perfuzabile, după ce s-a mai echilibrat puțin hidro-electrolitic, după ce am începutat tratamentul local și antibioterapia pentru tratarea escarelor suprainfectate ce emanau un miros fetid în toată încăperea,  după ce și-a mai recăpătat vitalitatea, am început să ne descoperim: eu descopeream un om profund, spiritual, meticulos, atent la detalii, iar el a rămas impresionat de implicarea mea în toată ingrijirea holistica pe care i-o acordam.

Mă întreba orice ținea de starea lui de sănătate, se sfătuia cu mine legat de orice dorea să inițieze. Stăteam minute în șir și discutam despre planul de a-și elabora un program zilnic care să cuprindă  inclusiv exploatarea calculatorului ( pacientul meu drag avea 86 de ani, dar era fascinat de NOU ). Îmi punea un noian de întrebări din toate domeniile și vroia să afle tot ce știu eu despre tehnică. Nu făceam doar asistenta medicala, ci și consiliere psihologica prin trezirea intersului pentru orice și mai ales pentru ziua de MÂINE, iar acest lucru a dus la îmbunătățirea treptată zi cu zi a tonusului său.

Au trecut zile, luni în care ne vedeam uneori zilnic, alteori la 2-3 zile. Mă întreba mereu despre familia mea, despre fiica mea. Când i-am spus că este fotograf, l-am cucerit: vroia să îi arăt la fiecare vizită pagina ei de facebook și site-ul cu pozele făcute de ea. Avea cunoștințe temeinice în arta fotografică și era fascinat de evoluția tehnologică în această direcție.

Când fiica mea s-a căsătorit și a trebuit să merg la evenimentul de nuntă, pentru că l-am văzut atât de trist, se nimerea să fie ziua în care trebuia să merg la pansat, i-am promis că nu va rămâne nepansat, astfel că după eveniment, seara târziu l-am sunat și am mers să îmi onorez promisiunea. S-a LUMINAT la propriu, cred că nu puteam face o bucurie mai mare unui om.

A vrut să vadă poze de la eveniment și i-am satisfăcut bucuria. După ce l-am pansat, am mai alocat timp să mai stăm la o poveste. Sorbea fiecare cuvințel spus de mine și parcă trăia totul odată cu mine.

De dânsul aveau grijă fiul și soția, o femeie de un devotament impecabil, cu o răbdare de înger.

Uneori dânsul, sub infulența durerii, devenea extrem de irascibil, însă doamna îi rezolva toate doleanțele, uneori poate absurde, cu zâmbetul ei blajin și îngăduitor.

Lucrurile au evoluat destul de liniar mai bine de un an jumate, dar apoi metastasele s-a generalizat și au dat dureri din ce în ce mai atroce, fiind nevoit să ia tot mai multe antialgice majore care îl tulburau sever uneori, iar stările depresive se accentuau cu fiecare zi.

Într-o seară, am mers la pansat, iar doamna m-a rugat să îl susțin puțin în șezut la marginea patului până va schimba dânsa patul pentru noapte.

Îl susțineam pe după mijloc, iar dânsul și-a pus capul pe umărul meu și mi-a șoptit pentru a nu auzi doamna ce spune:

– Meda dragă, ăsta e sfârșitul.
– Fiți serios, domnule H, ce prostii vorbiți acolo, probabil sunteți puțin obosit.
– Nu, nu, acesta e sfârșitul.

A doua oară, o spusese cu atâta convingere, încât m-am cutremurat. Nu am mai fost capabilă de nici un contra-argument. Îmi veneau în cap o sumedenie de întrebări, dar ce-a mai asurzitoare, pe care nu am pronunțat-o atunci era ”De unde știți?”

După ce doamna a finalizat aranjarea patului, l-am întins, l-am așezat pe pernă și vedem cum încearcă să vadă ceva în spatele meu. Apoi, când m-am îndepărtat din raza lui vizuală, privind la acel punct pe care îl urmărea, a început să râdă cu mare poftă.

– De ce râdeți domnule H? Spuneți-ne și nouă să ne amuzăm împreună.
– Tramadolul râde, a replicat dânsul, chicotind ghiduș.

Așa ne-am despărțit în seara aceea cu promisiunea că ne auzim dimineață la un telefon să stabilim ora pentru a doua zi.

Din păcate, când am sunat, am auzit vocea sfârșită a doamnei:
– S-a stins azi noapte, dragă Meda.

Așa am crezut atunci că s-a încheiat o frumoasă relație stabilită între doi oameni ce s-au cunoscut într-un moment de cumpănă pentru unul din ei.

Doamna H, după decesul soțului, simțindu-se copleșită, a plecat pentru o vreme la fiica în Canada.

Eu, afundată în muncă, încercam să nu mă mai gândesc la acele momente, deși de câte ori treceam pe lângă blocul lor, mă treceau fiori de tristețe.

După mai bine de jumătate de an, primesc brusc un telefon de la doamna H, care mă roagă insistent să trec pe la ei, tocmai s-a întors din Canada și dorește să bem o cafea împreună.

Sincer, cu emoție am sunat la sonerie. Când am intrat în casă, încă mă așteptam să îl văd acolo în acel pat, unde îi pansam rănile.

Doamna H, mă invită în sufragierie, unde domnea o ”busculadă” incredibilă de lucruri și îmi spune jenată:
– Nu m-am simțit în stare până acum să fac ordine printre lucrurile lui.
– Nici nu era nevoie. Oamenii au nevoie de o perioadă de doliu, în care CORPUL și MINTEA pot asimila ABSENȚA celui drag.
– Te-am chemat de fapt, pentru că, făcând ordine în lucrurile lui, am găsit un pachețel pe care este scris numele tău.

Spunând acestea se întoarse cu un pachețel pe care scria caligrafic: Pentru MEDA!

Am rămas consternată.

Cu mâinile tremurânde, am luat cutia de carton, pe care era lipit bilețelul și am desfăcut-o grijuliu, sub ochii doamnei, la fel de uimiți ca ai mei.

Cutia conținea un set de ceșcuțe minione, din porțelan chinezesc pe care domnul H le adusese în țară, în urma unei vizite de lucru în China, unde fusese ca director adjunct al unei prestigioase instituții clujene.

Bacteria Helicobacter Pylori

Așa am realizat, că de fapt pentru dânsul, eu, nu am fost doar asistentul medical ce i-a acordat ingrijirile medicale, am fost mai mult de atât. Am fost de fapt persoana care i-a făcut mai ușoară TRECEREA prin picurarea speranței zi de zi. Am fost persoana prin ochii căreia a mai TRĂIT puțin. Astfel am înțeles, că depinde doar de NOI să stabilim relații, ce pot dăinui și dincolo de moarte!

Pentru mai multe povestiri medicale puteti accesa link-ul:  Povestiri medicale

Această povestire este o ficțiune, orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întâmplătoare !

Te rugam, sa nu copiezi acest text!