Povestiri ne-medicale

Mulți care mă urmăriți probabil vă gândiți cât de plăcut e să fii în pielea mea 😁🤪

Toți își doresc siguranță și stăpânirea domeniului în care profesează, certitudinea că ceea ce faci este ceea ce trebuie și ce-i corect.

Dar vreau să vă spun, dragi prieteni că între mine și voi nu este nici o diferență în acest sens:

👉 Am și eu uneori ÎNDOIELI: oare nu puteam să fac mai bine, oare nu exista o soluție mai potrivită, cum aș fi putut să evit nemulțumirea celuilalt ?

👉 Am și eu NEÎMPLINIRI: azi nu am reușit să fac ceea ce mi-am propus, poate puteam mai mult, poate aș fi realizat mai multe dacă …

👉 Am și eu DEPENDENȚELE mele cu care lupt zilnic: dulciurile și filmele de pe Netflix ( sunt un cinefil înrăit – dacă nu sunt atentă s-a dus o zi întreagă blocată sau pierdută într-un univers creeat de alții )

👉 Am și eu ca voi toți propriile BĂTĂLII pierdute: cu anumite cazuri, cu membri ai familiei sau anumite proiecte

Suntem OAMENI și nu DUMNEZEI, asta face ca viețile noastre să fie un lung șir de bătălii cu îndoielile, cu dependențele, cu neîmplinirile, cu bolile, cu heitării, însă ce face diferența între mine și unii dintre voi POATE, este faptul că iau și ACCEPT lucrurile așa cum sunt și cum se derulează.

Am învățat din fiecare experiență câte o lecție, iar aceasta a fost un PLUS, indiferent că experiența a fost bună sau rea, aceasta a adus un plus de cunoștințe.

Am învățat să mă accept așa cum sunt chiar dacă în tinerețe mereu eram nemulțumită de mine.

Am învățat să mă cert, dar și să mă iert ori de câte ori comit câte o greșeală, pentru că dacă nu te ierți tu pe tine nu ai cum să conviețuiești în PACE cu propria-ți persoană. Poti fugi de oricine pe care nu il placi, dar unde vei pleca FARA tine? Unde te poti ascunde de TINE daca nu te placi?

Am învățat să nu mă mai tem de MINE ÎNSĂMI și să mă simt bine în SINGURĂTATEA sufletului meu pentru că acolo în străfundurile ființei noastre ne găsim atât cel mai bun prieten, cât și cel mai mare dușman.

Azi pentru mine a fost o zi PIERDUTĂ din punct de vedere profesional, intelectual și fizic pentru că m-am trezit cu sentimentul că am 100 de ani atât de dificil mi-a fost să mă ridic din pat, motiv pentru care abia am reușit să îmi îndeplinesc sarcinile zilnice de supraviețuire ale mele și celor care depind de mine ( suflețelele mele dragi Biju & Bela ), însă a fost o zi CÂȘTIGATĂ pe plan emoțional și afectiv, iar la final de zi pot spune ca mereu Dzeu are grijă să echilibreze intr-un fel lucrurile. Mâine probabil planurile vor fi într-un alt echilibru și am convingerea că acolo SUS în univers cineva știe mai bine decât mine cum trebuie să le alinieze.

Așa că nu pot decât să îmi exprim RECUNOȘTINȚA pentru că sunt OM cu BUNE si RELE, cu URCUȘURI si COBORÂȘURI pentru că dacă nu am avea MINUS nu am ști ce înseamna PLUS, dacă nu am avea PLOAIE nu am ști ce înseamnă SENIN.

Update 2025 ( varianta amuzanta ):

„Ți-ai dorit vreodată să fii în pielea mea? Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să fie… transpirată.” 😅

Hai să lămurim un lucru de la început: știu că unii mă priviți ca pe o zeiță zen, o specialistă care levitează printre cazuri clinice și dă sfaturi în timp ce își bea matcha cu spirulină pe un nor de liniște interioară. Dar realitatea e… puțin diferită. Hai să-i zicem: varianta „Netflix și anxietăți”, cu topping de ciocolată și iritații existențiale.

Credeai că la mine curge curaj prin vene și siguranță profesională prin perfuzie?

Păi să-ți spun un secret: și eu, ca tot omul, stau uneori cu privirea în tavan, întrebându-mă dacă n-aș fi putut să fac mai bine, să spun altfel, să nu spun deloc, sau măcar să nu mă strâmb ca o acuarelă topită în plină prezentare.

Și da, și eu trăiesc drama dulce a neîmplinirilor.

Azi mi-am propus zece lucruri și am bifat… unu. Cu forța. Iar în restul timpului m-am întrebat dacă nu cumva trăiesc viața altcuiva, dar fără manual de utilizare.

Iar despre DEPENDENȚE… nu mai spun!

Am o relație complicată cu dulciurile, de zici că ne șantajăm emoțional reciproc. Și să nu uităm de Netflix. Mă uit la un episod și mă trezesc două sezoane mai târziu, cu firimituri pe bluză, ochii uscați și zero idei despre ce zi a săptămânii e.

Am pierdut bătălii.

Unele cu pacienți, altele cu rude (nu glumesc, uneori rudele pacienților sunt mai aprige decât infecțiile nosocomiale). Am pierdut și proiecte… dar le-am înmormântat cu demnitate în cimitirul „Excelenței ratate temporar”.

Așa că hai să nu ne mai mințim reciproc cu poza aia de profil perfectă: suntem OAMENI, nu roboți cu încărcare solară și zâmbet perpetuu.

Ce mă diferențiază, poate, de tine, e că m-am împrietenit cu dezastrul. Îl servesc cu cafea și biscuiți și îl întreb: „Ce mai ai pentru mine azi, dragă haosule?”

Am învățat (cu greu și cu nervi) că acceptarea nu vine în cutii roz cu fundiță. Vine după nopți nedormite, după zile în care m-am urât și m-am împăcat cu mine, de vreo 5 ori în aceeași oră.

Am învățat să nu mă mai tem de mine. Să nu-mi fie frică de singurătate. Pentru că, ghici ce? Înăuntrul tău locuiește și cel mai bun prieten, și cel mai nesuferit critic. Și trebuie să-i suporți pe amândoi… pe același pat emoțional.

Azi? Azi a fost o zi pierdută profesional. M-am trezit ca o bunicuță centenară căreia îi scârțâie sufletul la fiecare mișcare. Dar a fost o zi câștigată emoțional: am fost vie, prezentă, și am simțit recunoștință pentru fiecare respirație care n-a fost însoțită de o criză de sens existențial.

Așa că, dragă om cu urcușuri, coborâșuri, dulciuri ascunse prin sertare și gânduri îndoielnice…