fbpx

Un ultim ramas bun … In Memoriam …

Ne apropiem incet, cu pasi TRISTI spre inevitabilul moment …

Am iesit de la el, cu sentimentul pregnant ca l-am vazut pentru ultima oara, poate si pentru felul in care a incercat, asa inert cum era, sa imi atraga atentia, sa isi ia un ultim ramas bun.

Ne cunoastem de aproape 4 ani. In tot acest timp atat el, cat si familia m-au solicitat cu incredere ori de cate ori se iveau probleme medicale si aveau nevoie de suport in gestionarea lor.

Astfel, am devenit un membru cu drepturi depline in aceasta familie, chinuita de boala tatalui, care acum la sfarsit de drum a atins frumoasa varsta de 90 de ani.

Privind in urma, imi amintesc prima noastra intalnire in care m-a tratat cu respectul si umilinta pe care o au cei varstnici fata de personalul medical. Simteam parca un piedestal sub picioare pe care dansul mi l-a pus, in mod imaginar, desigur, privindu-ma cu ochii aceia albastri de clestar, ca pe o zeita, ca pe ultima lui salvare.

I-am facut nenumarate vizite pentru a acorda suport familiei in ingrijirile pe care aceasta era nevoita sa i le acorde. A fost necesar in nenumarate randuri sa recoltez sange pentru analizele de diabet, sa facem tratamente perfuzabile cand starile de fatigabilitate se accentuau, sa execut pansamentele escarelor si ulcerelor de gamba ce apareau datorita neuropatiei diabetice combinata cu arteriopatia obstructiva.

Imi amintesc ca aveam obiceiul la plecare sa salut si sa spun din usa „V-am pupat”. Intr-una din zile, cand tot asa il salut de plecare din usa, se uita GRAV la mine si spune: „Nu inteleg de ce ma tot mintiti, zilnic?”. Am ramas nedumerita si la afisarea nedumeririi mele, chicoteste smechereste si spune: „Pai, ce tot spuneti ca m-ati pupat, pentru ca nu ati facut-o nici macar o data?”

Ei bine, din acel moment, nu era zi de vizita sa o inchei fara o imbratisare calda si un pupic pe obraz. Au trecut lunile, anii si ii vizitam de cel putin doua ori pe saptamana, iar cand starea se agrava mergeam zilnic.

Intr-o alta zi, grabita la plecare, imi pregatesc lucruile si aprope uit de pupic, iar cand sa ies imi spune: „Sa stiti ca m-am barbierit azi” si scoate un aparat mic, electric de ras, pe care era lipita o eticheta cu „Meda”.

„Pai ce faceti, intreb, ati denumit apartul cu numele meu?”. „Nuuuu, spune, am pus eticheta sa imi aminteasca de barberit, pe care il fac doar pentru dvs., daca nu ati veni la mine, nu ar mai avea nici un rost sa ma aranjez.”

Cand s-a apropiat de frumoasa varsta de 90 de ani, ma intreaba cu o luna inainte: „Oare mi-ati face onoarea sa veniti la ziua mea?”. Am fost impresionata pana la lacrimi, mai ales ca ulterior aflu de la fiicele dansului ca anul acesta dorea sa isi petreaca aniversarea cu oamenii care acum la final ii sunt aproape si ii ofera suport: eu, asistenta care ii ofera pupicul atat de necesar, femeia care ii ajuta cu curatenia si cumparaturile, taximetristul care ii ducea in diverse locuri ( cel mai frecvent pe la medici, bine-nteles ) si cu fiicele lui, desigur.

A fost o zi emotionanta si pentru mine, iar dansul vibra de bucurie, desi in ochii lui citeam un regret adanc mascat care spunea: „Este ultima mea aniversare, dragii mei.”

Am intrat in camera, pentru ultima oara, desi am aflat abia a doua zis ca a fost ULTIMA.

Trecusera de la aniversarea a 90 de ani inca trei luni in care deprecierea a fost accelerata. Necroze ale membrelor care au degenerat in gangrene, la inceput umede, apoi le-am directionat spre gangrene uscate pentru a reduce riscul diseminarii si al socului septic. Au aparut apoi semne ale atacurilor vasculare repetitive, tranzitorii care afectau incet: memoria, coordonarea, vorbirea si astfel incet a plecat cu fiecare zi cate putin. Ne-am pierdut unul de altul pe parcursul celor trei luni, dar pupicul zilnic la despartire si-l primea cu regularitate.

Acum stateam langa patul dansului. Il priveam: inert, cu membrele edematiate, picioarele mumifiate de la nitratul de argint 1/1000 cu care il tot tamponasem pentru a opri diseminarea infectiilor, ochii intredeschisi, cu acea culoare albastra azurie, dar complet inexpresivi, iar pupilele complet anizocorice care sugerau afectarea neurologica severa. Gura crispata ce avea un aspect complet asimetric, iar intregul chip prezenta aspectul „ascutit” al omului muribund „pe picior de plecare”.

Fiica mai mica, imi spune: „Meda draga, mi se rupe sufletul sa il vad asa. Nu mai este aici, nu mai scoate un sunet, nu ne mai cunoaste, nu mai misca in nici un fel taticul meu drag”. O priveam cu o mila nesfarsita, stiind ca in ultimii ani si-a dedicat viata lui. A venit din SUA sa aiba grija de el, fiind cu el zi-noapte.

M-am apucat de pansat, in timp ce ea, a mers in bucatarie sa trebaluiasca ceva. In timp ce desfaceam pansamentele vechi, observ o mica si nesemnificativa zvagnire, miscare voluntara mi s-a parut, a unui picior pe care si inainte si-l misca cu usurinta, comparativ cu celalalt.

Astfel ca ma uit spre el, acelasi chip absent, dar totusi ii spun cu o voce destul de ferma, dar cu un ton cald: „Haideti, ce ziceti, ma ajutati sa fac pansamentul?”. In momentul acela, piciorul pe care il simtisem, usor voluntar, se ridica singur, si il mentine la 45 de grade pret de 30 secunde. Am ramas inmarmurita, in maniera in care de peste 10 zile era aproape inert.

Fiica lui, auzindu-ma ma intreaba: „Cu cine vorbesti?”.  „Cum cu cine, cu tata.”. Ea cu voce stinsa zice: „Dar si-asa nu te-aude.”. O rog sa vina putin in camera si repet: „Domnul I.ce ziceti, ii aratam fetei cum ne descurcam cu pansatul?”. In momentul acela, ridica piciorul de pe planul patului, unde i-l asezasem, din nou la 45 de grade, si il mentine acolo. Fiica dansului, s-a asezat inmarmurita pe scaun. „Vezi, este aici, aude tot ce vorbim. Smecherul face giumbuslucuri numai sa-si primeasca pupicul”. In acel moment, piciorul care acum era in mana mea sprijinit, il ridica in extensie pentru a primi confirmarea celor spuse.

Gata, clar nu mai era nici cea mai vaga urma de indoiala ca era cu noi. Dupa executarea tratamentelor si finalizarea ultimului pansament, ma apropii de el, il imbratisez strans, il pup pe frunte si ii spun si eu cu acelasi ton smecheresc pe care avea obiceiul sa il foloseasca si dansul: „Vedeti ca maine vin la 11. Avem intalnire stabilita. Nu care cumva sa-mi trageti clapa …”. Pentru a patra si ultima oara i-am vazut piciorul  cum se ridica in extensie la 45 de grade si ma saluta, luandu-si ramsa bun.

Pentru mai multe povestiri cu oameni frumosi accesati link-ul: Povestiri medicale

Această povestire este o ficțiune, orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întâmplătoare !

Te rugam, sa nu copiezi acest text!