fbpx

Cum comunic cu pacientii psihiatrici?

Cu pacientul psihiatric trebuie să avem o atitudine cat se poate de delicată și să fim foarte buni observatori la fiecare gest al acestui tip de pacient.

Vreau să aduc in atentia voastra, două exemple din interacțiunea mea de la cabinetul de medicina familiei unde mi-am desfășurat activitatea si un caz din lucrarea mea de diplomă care se numește „Comunicare în procesul terapeutic” și la care veți avea acces pe acest site viitorul apropiat când voi reușii să o convertesc în formatul wordpress.

1. In primul caz este vorba de situatia unei domnișoare de 24 de ani care se prezintă la cabinetul de medicina familiei unde îmi desfășuram activitatea, nu de foarte mult timp, aproximativ un an. De aceea, nu-i știam inca, pe toți pacienții, în acel moment.

Domnisoara intră în cabinet, domnul doctorul întreabă despre problema pentru care s-a prezentat la consultație. Venise în acel moment pentru o amigdalită.

Ei bine de la noi din cabinet, chiar și pentru amigdalită, pacientul nu pleacă fără să i să măsoare tensiunea arterială, fără să verificăm un puls, fără să fie ascultat puțin cardiac și pulmonar. Pentru ca dacă tot a venit după o perioadă mai lungă de timp în care nu a fost la un consult, domnul doctor încearcă să-i facă un screening.

După cum știți medicii de familie din pacate, sunt foarte înglodati intr-o grămadă de treabă birocratică, astfel că dânsul era super ocupat cu cardul de sănătate, cu înregistrarea pacientei în sistemul SIUI, așa că am încercat să suplinesc eu partea de observare a pacientei.

Observ pacienta că avea o privire complet nefirească, evita contactul direct cu privirea medicului, privind undeva într-o parte. De câte ori mă uitam spre ea, întorcea brusc privirea ca și cum ar fi vrut să mi-o ferească pe-a mea.

Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Apoi când domnul doctor a invitat-o pe pat sa măsurăm tensiunea arteriala, mi-am dat seama din nou că ceva nu este în regulă. Avea o problemă grava cu atingerile. În momentul în care am vrut să-i pun manșeta tensiometrului, a avut o reactie de retragere când a simțit mâna mea pe mâna ei.

Ei bine, după ce a plecat pacienta, l-am întrebat pe domnul doctor:
– Șefu pacienta asta are ceva boli psihiatrice?

Dansul îmi răspunde:
– Da de unde, nici vorbă. Aceasta este fiică de profesori universitari.
– Mie mi se pare ceva foarte ciudat la ea: are probleme cu atingerile, are probleme cu contactul vizual direct.
– Eu cred ca parintii ei si-ar fi dat seama dacă ar fi ceva in neregulă cu ea !

Ok, consultatia s-a consumat, trec vreo trei săptămâni de la aceasta consultatie, eram in punctul de recoltare al policlinicii, recoltam sânge unui pacient și când revin în cabinet domnul doctor îmi zice:
– Dumnezeule, tu mă sperii!
– De ce șefu, ce s-a întâmplat?
– Știi domnișoara aceea de care ai spus tu că este ceva ciudat la ea? S-a aruncat de la etaj. A suferit ruptură de splină, fracturi multiple și după ce acestea s-au rezolvat chirurgical, a fost transferată pe secția de psihiatrie unde, făcându-se o evaluare în urma tentativei suicidale, au diagnosticată cu schizofrenie paranoidă.

Ce este interesant aici, faptul că părinții, cu toate că erau profesori universitari, nu au sesizat modificările apărute în starea ei.

Lucrurile mărunte din comportamentul unui pacient pot să spun lucruri mari la nivel de patologie.

2. Al doilea caz: un pacient bărbat, internat pe o secție de ergoterapie, în recuperare după vreo trei tentative suicidale. Tentativele au fost: o dată cu abuz de alcool ( o lună de zile a băut enorm până a intrat într-o comă alcoolică ), o altă tentativă a fost cu levomepromazină și o a treia tentativă a avut-o pe o secție de psihiatrie unde a fost găsit la timp și salvat.

Acest pacient, a reprezentat un caz din lucrarea mea de diploma,  așa cum am menționat mai sus, prin urmare, în momentul în care am intrat pe secție si am citit fișa pacientului, mi s-a parut foarte interesant cazul, dar mi s-a spus că trebuie să cer acordul pacientului pentru a folosi cazul lui într-o lucrare de diplomă.

Am mers să cer acordul pacientului și am avut o chestie foarte interesantă cu acest pacient. La început a fost foarte rezervat în ceea ce privește interviul pe care l-am solicitat. În timp ce vorbeam cu el răspundea foarte sec, aproape monosilabic, foarte distant și ca din întâmplare si-a deschis sertarul de la noptieră, ca eu să pot observa faptul că, în sertarul sau se afla o folie de levomepromazina.

A fost foarte dificil pentru mine, deoarece știam că pacienții nu au voie să aibă medicație asupra lor. Medicația, mai ales pe o sectie de psihiatrie, fiindu-le administrată strict de către asistentul medical, cu atât mai mult cu cat acești pacienți au în antecedente tentative suicidale.

M-am gândit apoi în sinea mea cum să procedez în această situație: dacă merg și raportez asistentului de serviciu o să îmi desconspire acest raport și voi pierde încrederea pacientului, lucru care va compromite relația de încredere pe care încercăm s-o construiesc. De asemenea, nu puteam sa nu raportez, stiind ca viata pacientului poate fi in pericol.

Astfel că, am mers la asistentul de acolo și i-am spus:
– Uite ce s-a întâmplat: am văzut pacientul, am observat că în sertar are o folie de le levomepromazina, însă am mare nevoie să nu îmi subminez încrederea pentru a putea să continui interviul cu el, dar desigur m-as bucura să găsești o soluție în a descoperi singur pur întâmplător folia în sertarul lui.

Așa a și procedat colegul asistent. Nu știu ce tertipuri a folosit pentru a-i găsi pur întâmplător această folie, insa a reusit sa indepărteze orice suspiciune cu privire la mine.

Prin urmare, a doua zi, când am mers la interviu cu pacientul meu, am găsit un pacient deschis, comunicativ, volubil, era cu totul altul decât cel din ziua anterioară.

În timpul interviului cu el, în care desigur am pus întrebări: legat de familie, legat de profesie, legat de orientarea religioasă, pentru că așa cum bine știți, atunci când facem un interviu cu pacientul nostru, noi trebuie să punem diagnosticele de nursing pe baza celor 14 nevoi fundamentale.

Așa că am încercat să aflu relații cu privire la tot: de unde a plecat, cum s-a întâmplat, cum a evoluat starea lui de sănătate, cum s-a depreciat și care a fost factorul declanșator, care este relația lui cu familia, iar în timpul acestui interviu pacientul meu se oprește brusc și spune:
– Să știi că eu te-am verificat pe tine!
– Serios, cum m-ai verificat?
– Ieri, am deschis accidental sertarul, și tu ai văzut că am acolo levomepromazina, însă nu m-ai turnat la asistent. Să știi că am încredere în tine.

Din acel moment interviul a decurs foarte simplu și natural. A fost extrem de interesant interesantă relația cu acest pacient.

Un lucru interesant mai vreau sa mentionez despre acest caz, care atestă că unii bolnavi psihici știu foarte bine în mod conștient să tragă spuza la oala lor și să se folosească de boală pentru a-și justifica acțiunile și a obține beneficii:

Îmi spune la un moment dat, pacientul, că a avut o criză pe secția de ergoterapie și a fost transferat de urgență la psihiatrie unde au secție de închiși.

Ei bine, acolo, în secția de închisi, s-a gândit să se sinucidă și îmi povestește cu lux de amănunte cum a procedat:
– Proști ăștia când m-au internat mi-au luat tot, până și șireturile de la încălțăminte, însă nu mi-au luat lamele de ras. Așa că mi-am scos eu lama din dispozitivul de ras și m-am dus la baie, gândindu-ma să-mi tai venele. Dacă mi le tai așa pe lățime am șanse să mă găsească înainte să mor și o să reușească să-mi structureze venele. M-am gândit apoi, să mi le tai pe lung ca să nu aibă timp să le sutureze până când se scurge tot sângele. M-am gândit de asemenea, că dacă îmi tai venele și sângele curge pe sub ușă, o să mă găsească la timp așa că aveam la mine niște pulovere mai groase de iarnă și mi le-am pus sub mâini ca să absoarbă sângele. Însă, exact când vroiam să fac această procedură, m-a chemat la vorbitor asistenta socială de aici de la ergoterapie, care a aflat de criza mea și a venit să mă caute. Așa mi-a salvat viața și așa am stabilit o relație specială cu ea. De-atunci, datorită ei, eu am început să merg spre bine, dar nu știu ce s-a întâmplat cu ea acum, că a născut și a intrat în maternitate și nu mai vrea să-mi răspundă la telefon si nici la mesajele pe care i le trimit.
– Dar aveți ceva urgent cu ea, îl întreb?
– Nu, nu am nimic urgent, dar de exemplu și azi, i-am scris 20 de mesaje și nu mi-a răspuns. I-am scris inclusiv dimineață la ora șase și precis că era acasă și tot n-a vrut să-mi răspundă.
– Vai de mine, îi spun eu, dar gândiți-vă că 20 de mesaje pe zi înseamnă hărțuire. Ce-o să zică soțul ei când o să vadă atâtea mesaje? O s-o ia la rost: cine e cel care scrie atât de insistent?

La care, ce credeți ca răspuns?
– Da ce, își pune soțul ei mintea cu un bolnav de la psihiatrie?

Prin urmare știa foarte bine că un om normal la cap nu o să-și pună mintea cu un bolnav de la psihiatrie, însă îi era foarte confortabilă această postură și știa cum să profite de ea.

Prin prezentarea acestor două cazuri am vrut să vă arăt cat de delicată poate să fie inter-relationare cu un bolnav psihiatric și cat de important este să anticipezi și să îi înțelegi reacțiile!

Pentru mai multe subiecte medicale puteti accea link-ul: Articole

Pentru o discutie cu Meda Talos despre cazul tau, poti programa o ora, accesand imaginea de mai jos !

Seminar PRIVAT despre cazul TAU

Pentru detalii si inscriere la un seminar de invatare si exersare a punctiilor venoase cu Meda Talos, acceseaza imaginea de mai jos !

Punctia venoasa - Seminar recoltare sange

Informația din text nu se poate aplica fără indicația medicului. Pentru orice problemă de natură medicală vă rog consultați medicul !

Această povestire este o ficțiune, orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întâmplătoare !

Te rugam, sa nu copiezi acest text!