Tratamente la domiciliu – Povestiri medicale

Update 2026

𝗖𝗮̂𝘁 𝗱𝗲 𝗺𝘂𝗹𝘁 𝗽𝗼𝗮𝘁𝗲 𝗱𝘂𝗰𝗲 𝘂𝗻 𝗼𝗺… 𝗶̂𝗻𝗮𝗶𝗻𝘁𝗲 𝘀𝗮̆ 𝘀𝗲 𝗳𝗿𝗮̂𝗻𝗴𝗮̆?

Soneria interfonului sună prelungit.
Aștept. Nimic.
Știa că vin. Stabilisem ora. Verificasem de două ori.
Mai apăs o dată. Sunetul se prelinge pe scara blocului ca o întrebare fără răspuns.
Și fix când aproape renunț…
— Da, da… intrați!
Vocea ei izbucnește în interfon, ca și cum ar lupta cu liniștea.
Ușa se deschide.

Ajung la etaj. Ușa apartamentului e larg deschisă.
Intru.
Un hol îngust.
Aer greu.
Și… un televizor care urlă. Nu vorbește. Urlă.
În mijlocul acelui vacarm, o femeie. Aproximativ 80 de ani.
Se mișcă greu, sprijinită de un cadru cu roți.
Pe canapea, un bărbat. Zâmbește absent … dar nu e acolo, decât fizic.
— Noi suntem singuri, spune ea.
Cuvintele cad greu. Mai greu decât pașii ei.

O rog să oprească televizorul.
Se face liniște.
Și din liniștea aia… iese adevărul.
Soțul — Alzheimer.
Ea — coxartroză severă, insuficiență circulatorie, picioare umflate „ca niște butuci”. Se mișcă cu durere. Respiră cu efort. Trăiește… cu voință.
— Dar nu aveți pe nimeni? întreb aproape instinctiv.
Se uită la mine. Nu cu milă. Nu cu revoltă. Cu o liniște care te lovește mai tare decât orice strigăt.
— Am avut.
Și începe.

O fată.
17 ani.
O inimă care a cedat prea devreme.
Îmi arată fotografia. Frumoasă. Vie. Genul de copil care umple o casă… și apoi lasă un gol imposibil de locuit.
— Colegele ei au venit cu trandafiri albi… și m-au dus la mormântul ei. De-atunci au trecut 43 de ani.
Mâinile îi tremură o secundă. Apoi se opresc.
Se adună. Se reconstruiește.
În fața mea.

Eu… rămân fără cuvinte. Ea… continuă să trăiască.

— Viața, doamnă… e ca o mare învolburată.
O ascult. Nu ca asistentă. Ca om.
— Furtunile vin. Dar vela… vela e mereu la noi.
Și îmi arată „velele” ei: cadrul de mers… zarzavagiul…lă ptarul…taximetriștii…
— Și dumneavoastră… sunteți una dintre velele mele.
În acel moment… ceva în mine se oprește. Și altceva începe.

Ea își duce soțul cu Alzheimer la cumpărături. Îl lasă la o masă, cu telefonul în mână. Îi creează o lume în care el știe să stea și să aștepte.
Ea, se sprijină de cărucior în căutarea prăduselor. Se oprește. Se așază. Se ridică.
Sună când ajunge la casa de marcat. Îl cheamă. El vine.
Împreună… supraviețuiesc.

Și apoi… mai spune ceva. Aproape în șoaptă.
— Mi-am pierdut vederea la un ochi… și lupt să o păstrez pe celălalt.
Pauză.
— Pentru că în ziua în care nu voi mai vedea… nu voi mai putea avea grijă de el.
Atât.

Nu știu dacă există definiție pentru putere. Dar dacă există…
eu am întâlnit-o acolo. Într-un apartament mic. Într-o femeie care nu s-a prăbușit.
Doar a învățat… să navigheze.

Ies din apartament după tratament.
Cobor încet.
Parcă nu mai sunt aceeași.
În parcare mă așteaptă „vela” mea portocalie.
Stă acolo, liniștită.
Și pentru prima dată… o văd altfel.

Și acum te întreb pe tine…
Când a venit ultima furtună în viața ta… ai fugit de ea… sau ți-ai căutat velele?

💬 Dacă simți că uneori viața te lovește mai tare decât poți duce… nu uita: nu ești singur.
Uneori ai nevoie doar de o „velă” potrivită…ca să nu te scufunzi.

👉 Iar dacă vrei să înveți cum să fii TU acea velă pentru alții —cu mintea, cu mâinile și cu inima — intră pe VOCEA.
Pentru că uneori…nu tratăm doar pacienți.
Ținem oameni la suprafață.

Soneria interfonului sună prelungit. Nu răspunde nimeni. Știa că vin, doar stabilisem de comun acord ora. E adevărat că pacienta părea să aibă deficiențe de auz, vorbea extrem de tare la telefon, dar pusesem întrebări de control pentru a mă asigura că a înțeles perfect detaliile.

Mai formez o data numărul interfonului. Sună… Din nou nimic. Când aproape să se întrerupă sunetul, se aude vocea doamnei urlând efectiv în interfon. – Da, da … intrați. Moment în care se deschise poarta.

Ajungând la etaj, ușa de la intrare era deschisă. Intru, un hol strâmt, care se deschidea într-o cameră de zi, unde mă aștepta o femeie ușor supraponderală, de aproximativ 80 ani, care se mișca cu greutate ajutată de un dispozitiv de mers cu rotile. Pe canapea, observ, șezănd un bărbat cam de aceeași vârstă care îmi zâmbea ușor absent. Televizorul era pornit, pe un post de știri, urlând efectiv, inundând agresiv toată casa.

– Mă scuzați că am ajuns așa de greu la ușă, urlă și femeia pentru a acoperi sunetul televziorului.
– Nu este nici o problemă. Eu cu vârstnici lucrez. Majoritatea au diferite deficiențe adunate în ani. Am toată răbdarea din lume.
– Noi suntem singuri, zice femeia.

Abia dacă mai înțelegeam ceva în acel vacarm, astfel că o rog înainte de toate să oprească televizorul.

– Vai, vă rog să mă scuzați, spune cu jenă, pacienta. Nu mi-am dat seama, eu nu prea aud, iar soțul meu suferă de Altzheimer și este în lumea lui. De-aceea v-am chemat că trebuie să îi facem niște Cerebrolysin intravenos timp de zece zile, iar noi ne deplasăm foarte greu. Eu sunt cu o coxartroză severă, insuficiență circulatorie severă care a dus la umflarea picioarelor, zicând acestea, îmi arată picioarele care erau ca butucii, abia dacă le pot trage după mine. Soțul meu, uneori este cooperant, dar alte ori trebuie să îl urmăresc ca pe un copil, face numai prostii și reacționaeză cu urlete la tot ceea ce nu cunoaște și îl sperie.
– Dar nu aveți pe nimeni care să vă ajute?
– Doamnă, noi am avut doi copii: o fată și și un băiat. Fata noastră la 17 ani a fost diagnosticată cu o boală de inimă foarte gravă, care într-un an s-a decompensat sever și a nimicit-o. A murit înainte să finalizeze ultimul an de liceu. A fost un șoc pentru toată lumea. Era așa de frumoasă. Uitați aici, îmi arată cu mâna și vocea tremurândă o fotografie a unei fete superbe, brunetă cu păr lung. Atât de mult au iubit-o colegii, încăt la încheierea anului școlar al clasei a 12-a, colegii ei, m-au chemat la festivitate, au ținut o cuvântare în memoria ei și mi-au făcut așa o surpriză: cu toții aveau în mâini buchete de trandafiri albi pe care după festivitate au insistat să mergem cu toții la mormântul ei să le depunem.

… continuarea după ANUNȚUL de mai jos 👇👇👇

Acces BASIC !!!

👉 Cu această Resursă PREMIUM din Programul VOCEA, ai acum acces la peste 1000 de materiale educaționale de calitate pe înțelesul tău. Click pe imagine pentru pachete 👇👇👇

În acel moment mâinile au început să îi tremure, dar s-a recules rapid și a schimbat brusc direcția conversației.

– Băiatul nostru este în Canada, plecat de zeci de ani. Este inginer, la fel ca noi. Și eu și soțul meu am fost ingineri la o firmă foarte mare, eu am avut 40 de bărbați în subordine, timp de 20 de ani.

Se vedea după coerența în gândire și vorbire că avea ca formație, o școală pe parte de real.

– Dar cum vă descurcați cu cele trebuincioase casei? Vă face cineva cumpărăturile?
– Doamna asistentă, de când a murit fiica mea și fiul a plecat, am învâțat să găsim soluții pentru orice situație aparent fără ieșire. De exemplu, pentru legume am făcut un abonament la un zarzavagiu care ne aduce acasă o dată pe săptămână toate zarzavaturile de care avem nevoie, din grădina lui proprie. Pentru lapte, de asemenea am făcut un abonament la un lăptar care are fermă de vaci aici lângă Cluj.
– Bine, bine, dar celelalte?
– O dată la două săptămâni ne mobilizăm și mergem la cumpărături la un SuperMarket în apropiere?
– Cum adică mergeți? Dumneavoastră? Puteți să îl lăsați singur pe domnul acasă?
– Nuuuu, nici vorbă, nu este posibil. Îl iau și pe el cu mine. Acest dispozitiv de mers pe care l-am achiziționat este pliabil. Are și o zonă ca un scăunel pe care mă pot așeza când nu mai pot să avansez, pentru a mă odihni puțin. Soțul meu are un troler în care punem cumpărăturile, iar el știe că acela se trage după el. Până la SuperMarket mergem cu autobuzul. În stație, mereu găsesc pe câte cineva care să mă ajute să urc în autobuz. Apoi, când ajungem la magazin, îi pun soțului telefonul mobil în mână, îl poziționez la o masă care se află în dreptul unei case de marcat, iar el știe că de acolo nu se mișcă până nu sună telefonul. La el totul este legat de o anumită rutină. Îi las dispozitivul de mers lângă masa la care stă, deoarece eu mă sprijin de căruciorul de cumpărături. După ce îmi fac cumpărăturile, mă îndrept spre casa de marcat lângă care l-am lăsat. Când ajung la casă, îl sun pe telefon și îl atenționez să se uite spre casă și îl chem să vină. Mă ajută să pun cumpărăturile de pe bandă în coș. Apoi ne îndreptăm spre stația de taximetre din fața SuperMarketului, unde căutăm un taximetrist care este dispus să ne ajute să încărcăm bagajele, iar apoi când ajungem la destinație să ne ajute să urcăm până la etaj cu ele. Să știți doamnă, că ați fi surprinsă cât de puțini oameni sunt dispuși, deși le spun că le plătesc pentru serviciul acordat…
– Este incredibil cum ați reușit să vă puneți la punct un sistem cu ajutorul căruia să supraviețuiți!
– Nu am avut de aleas. Din păcate de ceva vreme, am fost diagnosticată cu degenerescență maculară și mi-am pierdut vederea la unul din ochi, iar acum muncesc să împing pierderea vederii celuilalt ochi, cât mai târziu posibil. Fac ceva injecții intraoculare care aparent încetinesc procesul de degenerescență maculară. Desigur, sunt conștientă că acest lucru se va întâmpla la un moment dat, însă sper ca aceasta să fie cât mai târziu posibil, pentru a nu fi nevoită să îl instituționalizez pe soțul meu. În acel moment nu voi mai putea să îi port și lui de grijă, iar eu am început de pe acum să îmi elaborez un sistem de supraviețuire specific nevăzătorilor.

Eram înmărmurită. Nu îmi venea să cred ce putere avea acest OM. Era de o luciditate și un realism ce mă făceau să mă simt umilită gândindu-mă la momentele mele de slăbiciune.

Văzându-mă atât de uimită, doamna a considerat să specifice:
– Știți doamna asistentă, toată viața asta este comparabilă cu o MARE învolburată. Pe fiecare MARE mai apar furtuni, dar întotdeauna VELA este la noi, trebuie doar să o mânuim cu dibăcie și înțelepciune. Uite, de exemplu, velele mele sunt peste tot: dispozitivul acesta cu rotile și șezut pe care îl folosesc la mers este o velă pe care o mânuiesc în fiecare clipă, zarzavagiul este iar’ una din velele de care mă ajut, taximetriștii care mă ajută, chiar și dumneavoastră care ați răspuns atât de prompt la solicitarea mea, ați devenit una din velele mele de mare preț.

După efectuarea tratamentului, am coborât în stradă. Mergeam agale, privind recunoscătoare în jur. În parcare mă aștepta cuminte VELA mea portocalie cu gene negre …

Pentru mai multe subiecte medicale puteti accea link-ul: Articole

Discleimer

Informațiile disponibile pe acest site (text, video, imagini) au exclusiv rol educațional și informativ. Ele nu constituie și nu pot fi interpretate ca sfat medical, diagnostic, tratament, indicație terapeutică sau protocol profesional.

Pentru orice problemă medicală, simptom sau decizie privind îngrijirea unui pacient, este necesară consultarea unui medic sau a unui profesionist autorizat.

Materialele prezentate pe acest site nu reprezintă formare profesională oficială și nu substituie ghidurile, protocoalele sau procedurile medicale oficiale. Conținutul reflectă experiența educațională și practică a unui asistent medical instructor și are rol exclusiv informativ.

Simulatoarele și kiturile de practică prezentate pe site au exclusiv rol didactic și sunt destinate exersării procedurilor medicale în scop educațional.

Informațiile prezentate nu trebuie utilizate pentru realizarea procedurilor medicale asupra unei persoane reale fără pregătirea profesională corespunzătoare și fără respectarea protocoalelor și reglementărilor aplicabile.

Utilizarea informațiilor de pe acest site se face pe propria responsabilitate.

Prezentările de caz sunt modificate și anonimizate, iar orice asemănare cu persoane, situații sau evenimente reale este pur întâmplătoare. Conținutul respectă principiile protecției datelor personale și protejează identitatea pacienților.