fbpx

M-ati făcut nemuritor, doamna asistenta !

După ziua în care pacientul oncologic, venise să ne anunțe că TRĂIEȘTE, au trecut vreo șase luni în care nu mai auzisem nimic de el, nu a mai avut nevoie de noi. Știam că atunci când un pacient nu te mai caută este DE BINE. De regulă, noi cadrele medicale, adunăm doar clipele de tristețe  ale pacienților, mai rar cele de bucurie. Pacientul mai sus menționat era un caz mai special, care dorise să împărtășească bucuria victoriei cu noi.

Cum spuneam, trecuseră vreo șase luni de la evenimentul fericit povestit anterior. Era o zi de vineri, întâi a lunii, când serverele SIUI se blochează frecvent, când trebuie făcute toate raportările lunii anterioare pe niște servere blocate, în nemulțumirile tot mai vehemente ale pacienților care așteaptă nemulțumiți pe hol. Mulți pacienți agitați, veniți fără programări, ce erau speriați de contextul actual al epidemiei de gripă. Când se instituie panica, dispare orice urmă de raționament.

În acest context, coboară agale pe scări, pacientul nostru ( fost ) oncologic, cu același aer pitoresc, se apropie de mine ( care tocmai mă îndreptam spre sala de ecografie pentru a-i redacta domnului doctor un rezultat ecografic pe parcursul desfășurașurării manoperei ) și cu același bun-simț caracteristic mi se adresează.

  • Bună ziua doamna asistentă, eu sunt pacient de-al domnului doctor, nu știu dacă vă mai amintiți de mine…
  • Dacă, îmi amintesc? Vai de mine, dar prin toată atitudinea dumneavoastră ați fost o sursă de inspitrație pentru mine, ultima dată când ne-ați vizitat, l-am întrerupt înainte de a-și termina propoziția.
  • Cum așa? A fost fără voia mea, credeți-mă…
  • O să vă arăt… În acel moment, l-am rugat să se așeze frumos pe băncuța din sala de așteptare, am făcut stânga-mprejur, am intrat în cabinet și în 2 minute i-am listat direct de pe site povestea “M-am incapatanat sa NU mor !”.
  • Vă las să citiți până terminăm eu și domnul doctor ecografia, iar apoi vă primim. Veți înțelege cu siguranță, citind aceasta, ce lecție de viață ne-ați putut împărtăși…

A rămas mirat pe băncuță, uitându-se când la hârtii când la mine cum mă îndepărtăm zâmbind.

După ce am finalizat ecografia și ne-am întors, l-am poftit în cabinet.

Șeful i-a solicitat cardul, a generat consultația electronică, l-a consultat, nimic serios, o mică viroză ce îi alterase ușor starea, dar fără a modifica tonusul acela plin de optimism, iar după ce domnul doctor finaliză consultația, se întoarce spre mine și cu lacrimi jucând în ochi îmi spune:

  • Doamna asistentă, dumneavoastră m-ați făcut NEMURITOR! Dumneavoastră știți că omul trăiește atâta timp cât se pomenește despre el, că nu moare până când și ultimul om de pe pământ îi mai pomenște faptele și atitudinea? Așa că prin această povestioară dumneavoastră mi-ați oferit nemurirea!
  • Nu pot să cred că gândiți astfel… Am un articol scris pe site exact despre această convingere pe care o am și eu. Articolul se numește “Cand se produce cu adevarat Moartea ?
  • Vedeți doamna asistentă, nimic nu este întâmplător. După ce am trecut prin acest război pe care l-am purtat timp de mai bine de 3 ani, am învățat să cred în SEMNE. Ele există, dar noi suntem prea grăbiți și prea agitați să le putem observa. Viața ne dă semnale, ne trimite semne pentru a ne avertiza sau pentru a ne feri de lucruri rele, dar suntem atât de prinși de tumultul ei, încât aceste semne le ignorăm. Știți că de la recuperarea mea, am început să acord suport altor pacienți cu cancere, dacă eu am trăit un MIRACOL, poate acest miracol poate ajuta și pe alții să își poarte mai ușor lupta și cu mai multă speranță. Oricum, nu vreau să vă rețin, mai sunt și alți bolnavi care așteaptată. Vreau doar să vă spun finalul poveștii: ambii mei copii s-au mutat definitiv la mine și trăim toți trei foarte FERICIȚI. Există o lege a compensației, toată bătălia mea a avut un PREȚ, dar și RECOMPENSA pentru perseverență a fost pe măsură.

În timp ce ne spunea toate astea, se îndrepta puțin câte puțin spre ușă, ușor jenat că poate ne deranjează, dar vădit împăcat și mulțumit de turnura pe care o luase viața lui.

L-am privit cu adâncă recunoștință cum dispare prin deschizătura ușii. Am rămas tăcuți, preț de câteva secunde, și eu și domnul doctor, gândindu-ne la calitatea acestui om și la modul radical în care îți poate schimba o astfel de situație viața și gândirea.

Brusc, ne-am revenit din contemplare întorcându-ne la activitățile cotidiene.

  • Vai, și-a uitat cardul, zice domnul doctor.

Iau cardul și ies în pripă pe ușă, în speranța să îl mai prind pentru a nu fi nevoit să mai facă un drum pentru recuperarea lui. Când să urc scările, îl văd că intră pe ușa de la intrare și mă întreabă:

  • Oare nu mi-am uitat căciula la dumneavoastră?
  • În cabinet nu, dar cardul de sănătate DA.
  • Aaaa, este căzută lângă băncuța unde am așteptat, zice el, aplecându-se să și-o ridice.

Îi întind apoi cardul în timp ce dumnealui mă privi recunoscător. Apoi brusc îi licări iar’ lumina aceea din ochi și îmi spune zâmbind, cu subânțeles:

  • Vedeți, SEMNELE: a trebuit să scap căciula, pentru a mă întoarce după ea să pot recupera și cardul!

Îl privesc lung cum pleacă, urcând scările și brusc realizez cât de mult IUBESC oamenii spirituali. Îmi venea să-l strâng în brațe și să îi spun că a devenit cel mai frumos OM pe care l-am cunoscut vreodată, că toate pierderile trupești datorate bolii sunt insignifiante în opoziție cu câștigul IMENS în Spiritualitate pe care l-a dobândit.

Pentru mai multe povestiri medicale puteti accesa link-ul: Povestiri medicale

Bacteria Helicobacter Pylori

Această povestire este o ficțiune, orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întâmplătoare !

Te rugam, sa nu copiezi acest text!